Coloana vertebrală
Axa de unitate a poporului
,,De-a lungul Evului Mediu, Carpaţii au fost axa, coloana vertebrală care a menţinut şi întărit unitatea poporului” Lucian Blaga
Valea Jiului, cum generic se defineşte spațiul geografic şi social-economic din partea de sud-vest a Transilvaniei , constituie din punct de vedere morfologic o depresiune îngustă și adâncă, una din puținele ce se găsesc în Carpații Meridionali. Depresiunea se află la 23°50′-23°35′ longitudine estică şi 45°17′-45°22′ latitudine nordică’.
Valea Jiului, care se desfăşoară de-a lungul celor două obârşii ale Jiului – Jiul de Vest/Jiul Românesc şi Jiul de Est/Jiul Transilvănean are forma unui sinclinal triunghiular, asimetric, orientat în direcția ENE-VSV, cu vârful în partea de vest şi baza la est; acoperă 137,6 km2, având o lungime de 45,6 km, o lățime în partea vestică de 2 km şi 9,6 km în partea estică, cu maximul la confluența râurilor Jiul de Est cu Jiul de Vesť. Fundul acestei depresiuni este relativ înalt: 556 m altitudine la intrarea în Pasul Surduc, acolo unde se întâlnesc Jiul de Est cu Jiul de Vest, şi 800 m altitudine spre marginile de est şi de vest; este o depresiune intramontană înaltă care explică climatul ei relativ rece şi posibilităţile reduse pentru culturile agricole.
Pasul Vâlcan
Depresiunea este dominată de trei masive muntoase: Munţii Retezat la nord-vest şi nord, cu cel mai înalt vârf, Peleaga (2.509 m); Munţii Vâlcan la sud – cu vârful Straja (1.875 m) – la poalele cărora se găseşte Pasul Surduc, cel prin care râul Jiu curge spre sud și se varsă în Dunăre la Bechet; de partea cealaltă a Pasului Surduc, la est, Munţii Parâng, cu vârfurile principale: Parângul Mare (2.519 m), Cârja (2.406 m), Parângul Mic (2.075 m), şi Munţii Şureanu cu vârful Şureanu (2.061 m).
Ne aflăm în interiorul Carpaților Meridionali şi, la prima vedere, depresiunea pare a fi inaccesibilă. Lucian Blaga spune că ,,de-a lungul Evului Mediu, Carpaţii au fost axa, coloana vertebrală care a menţinut şi întărit unitatea poporului”, iar prin munţii care închid Valea Jiului, acoperiți cu păduri întinse de foioase şi conifere, natura mai întâi, şi, mai apoi, oamenii, au săpat trecători şi au construit drumurile care au permis legăturile din interiorul depresiunii, dar şi cu restul Transilvaniei şi cu teritoriile de la sud de Carpații Meridionali. S-a circulat, mai mult ca sigur, şi prin „vama cucului”, adică pe trasee numai de localnici ştiute, lucru care a permis deplasări mai simple, dar şi existenţa unui trafic cu mărfuri şi animale considerat de către autoritățile timpului a fi ilicit, despre contrabandă şi contrabandiști vorbindu-se până la începutul secolului XX. Istoricul Radu Popa afirmă că „…peste pasul Vâlcan, care se află la 1.400 m altitudine (1.621 m altitudine, în punctul numit „Adler” – n.n.) şi care presupune o întreagă zi de drum în munte, se ajungea în exteriorul Carpaților, la nord-vest de Târgu Jiu.
Prin pasul Vâlcanului au putut trece carele cu poveri şi convoaiele, în timp ce, pentru cei aflați călare sau pe jos, existau atunci, şi mai există şi azi, numeroase poteci ce coboară în nordul Olteniei, printre altele, aceea de la Câmpu lui Neag la Tismana. Se pare, de altfel, că oamenii locului s-au folosit mai ales de aceste poteci, la fel cum calea dintre valea superioară a Streiului și Depresiunea Petroşanilor nu ducea cu un secol în urmă pentru localnici prin pasul Merişor-Bănița, unde era „pădure surdă”, ci peste plaiurile de pe flancul răsăritean al Retezatului.
Țara Hațegului
Mălăiești / Sălasu de SUS.
Istoric, dar şi social-economic şi politic, Valea Jiului se va afla sub influenţa Țării Hațegului până în timpurile de început ale epocii moderne. Diploma Cavalerilor Ioaniţi, acordată de regele Ungariei Béla al IV-lea în 2 iunie 1247, act ce încearcă juridic să împingă stăpânirea maghiară şi la sud de Carpați, sprijinindu-se pe aşezarea în anumite părţi a Cavalerilor Ioaniţi, ne vorbeşte de terra Harszoc cum pertinentibus suis (Țara Hațegului cu pertinențele (anexele ) sale).
Radu Popa considera, pe baza unor documente din secolul al XIV-lea, că pertinențele Tării Hațegului cuprindeau, printre altele, şi depresiunea de la izvoarele Jiurilor Bazinul Petroşanilor”, iar importanța zonei este recunoscută de regalitatea maghiară, fie şi numai pentru faptul că potrivit documentului amintit anterior, Țara Hațegului rămâne să fie exploatată în continuare de Statul maghiar, comparativ cu celelalte teritorii româneşti amintite în document şi chiar cu terra Litva (țara voievodului Litovoi).
În acest cadru se poate situa refacerea şi reutilizarea, în a doua jumătate a secolului XII, a cetății dacice de la Bănița, prin construirea unui zid exterior de incintă din piatră legată cu mortar, iar în interior probabil a unor construcții necesare habitatului. Radu Popa considera această refacere din perioada medievală şi instalarea aici a unei garnizoane, ca o încercare a regalităţii maghiare de a controla accesul dinspre sud în bazinul Streiului și de desprindere a Tării Hațegului de sub autoritatea Voievodatului Olteniei. Actul de danie din 18 ianuarie 1493, editat la Buda şi prin care regele Ungariei Vladislav al II-lea Jagello (1490-1516) acorda nobilului Mihail Kendeffy – ce provenea din nobilii de origine română Cândea, de la Râu de Mori – locuri din Valea Jiului: Pterela, Malee, Rathond, Mwrysowar, Nyakmezew, ca apartenente ale moşiei Râu de Mori din districtul Hațegului, reprezintă, după ştiinţa noastră, prima mențiune concretă despre aşezări existente în această zonă.
Pasul Merişor
Deşi indicate nu ca localități , ci ca locuri de păşune, arătură şi fâneață, cel puţin trei dintre ele par să fi avut şi sate sau grupuri de sate, dovada că numele lor s-a păstrat până astăzi: Pterela = Petrila, Malee = Maleia , cătun al oraşului Petroşani, Nyakmezew = Câmpu lui Neag. Celelalte două pot fi: o așezare izolata, Rathond, posibil aflată între Petroşani şi Vulcan, poate la vărsarea pârâului Aninoasa, şi, mai sigur, o apă: Mwrysowar = Morişoara, în zona oraşului Vulcan şi, deci, în apropierea Pasului Vâlcan.
Moşiile acestea, erau compuse din terenuri arătoare, fânațe, lunci, precum și locurile lor de pe lângă cele două Jiuri cu pădurile şi păşunile lor şi cu dreptul la pescuit. Mihail Kendeffy va primi oficial aceste posesiuni la 14 decembrie 1493, dar această soluție va nemulțumi alți nobili din zona Hațegului, vecinii săi: Roman de Peşteana, Nandra de Pui, Demetrius Kopaz, Dan şi Kende, Stanciul de Măceşd, fapt ce va duce la un conflict ce se va stinge numai în anul 1501, când la 16 aprilie se ajunge la o învoială reciprocă. Pe baza acesteia, Capitlul din Alba Iulia face introducerea lui Mihail Kendeffy în stăpânirea posesiunilor din Valea Jiului, fixându-se acum şi hotarele, pe baza procesului-verbal semnat cu vecinii contestatari.
Păr. dr. Sebastian Stanca considera că hotarele moşiei Kendeffy din Valea Jiului se stabilesc astfel: spre sud la „Morysowarpataka”, spre apus la „Kaprysowarpataka”, spre est la Muntele Vâlcan, iar spre nord la apa Jiului”, aceste posesiuni mărginindu-se direct pe culmile munţilor cu Ţara Românească. Edificator pentru rolul nobilimii hațegane în regiune este şi prezența a opt reprezentanţi ai săi, „nobili aleşi dintre nemeşii Hațegului”, la încheierea unui acord care permitea domnului Țării Româneşti Neagoe Basarab (1512-1521) să emită la 9 iunie 1520, la Târgovişte, un document. Acest act, considerat a fi prima hotărnicie păstrată, și în cuprinsul căreia este descrisă frontiera din nordul Olteniei, de la apa Oltului până în apa Dunării la Ruşova (Orsova), pe culmea munţilor, este rezultatul întâlnirii unei comisii mixte ,,la câmpia Jiului, la Merişor”, în urma înțelegerii dintre domnul Tării Româneşti şi voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya (1510-1526), cu scopul de a aşeza hotarul dintre cele două voievodate. Documentul se deschide cu un protocol inițial, care prevede că delegații ambelor ţinuturi , ,,sfătuindu-se cu credinţă şi cu mare jurământ, au hotărât, ca de aici înainte, în aceste două ţări să nu mai fie certuri, războaie sau hoții sau prăzi sau trădări, ci să fie mare pace şi frăţie. Iar cine va îndrăzni să facă certuri sau hoții sau prăzi sau răpiri sau alte răutăți , fie din ţara Ardealului, fie de aici din Ţara Românească, să plătească cu capul lui…”.
Urmează apoi hotărnicia, pentru Valea Jiului hotarul trecând de la Poiana Muierii până la Drăgşanul, unde Retezatul se îmbină cu Godeanul, pe cumpăna apelor („…şi de aici tot prin vârf spre părțile de apus ale muntelui Voinesei si de aici tot prin vârf până la Piatra Albă şi de acolo tot prin vârf în vârf până la vârful muntelui Petru, şi de acolo tot prin vârf până la Măgura, şi de acolo tot prin vârf până la dealul Babinei si de acolo tot prin vârf dinspre dealul Babinei până la muntele Tulişei la fântână, şi de acolo la muntele numit Şeglău, şi de acolo la munții numiți Scurota şi Drăgşanul şi Paltinul şi Soarbele şi munții numiți Galbenii Mari şi Galbenii Mici… aşa că întreg bazinul Jiurilor rămânea, cel puțin în acest moment, Olteniei. Chiar vama Vâlcan se găsea pe piatra Tătarului, cam la 2 km est de Merişor.
Avem şi o însemnare din 30 mai 1733 a inginerului topograf Stephan Lutsch din armata habsburgică, care constată că ambele văi ale râului Jiu aparțin districtului Hațegului, a cărui elită nobiliară, precum şi ţăranii acestora, au sălaşele lor acolo. Se puteau număra pe ambele Jiuri până la 1.000 de sălaşe separate, iar acolo nobilii şi ţăranii îşi aduceau vitele, cu boi, vaci şi oi, pe care le ţineau vara la munte, iar iarna în acele sălaşe, pentru că pe pajiştile din această vale se făcea o mulțime de fân frumos pentru hrana de peste iarnă a vitelor.
„drumul poştalioanelor”
sau „drumul neamțului”
În majoritatea acestor sălaşe existau şi case în care locuiau țăranii, şi ici-acolo se cultiva câte ceva; dar se găsea în cele două văi ale Jiului suficient unt, brânză şi untură pentru consum, dar şi pentru a vinde în Transilvania şi în regiunile din jur. Şi din această realitate se naşte nevoia de a asigura căi de transport care să faciliteze legăturile cu această regiune şi, implicit, cu Transilvania. În acelaşi timp, Depresiunea Văii Jiului va fi un spațiu de tranzit, cu importanţă strategică, iar de la un moment dat, importantă economic, fiind o poartă de intrare/ieşire spre sud, în regiunea Gorjului şi, implicit, a Ţării Româneşti, sau venind/mergând spre nord, spre Ţara Hațegului și Transilvania. Este vorba de drumul prin Pasul Vâlcan, care urcă la 1.621 m altitudine, ce leagă şi astăzi comuna Schela din Gorj cu oraşul Vulcan – vizibil în ,,ridicarea topografică iozefină” („Josephinische Landesaufnahme”), realizată de habsburgi între anii 1764- 1785, iar pentru regiunea care ne interesează între anii 1769-1773 – şi care, până la sfârşitul secolului XIX, când s-a construit actuala şosea prin defileul Surduc-Lainici, inaugurată, oficial, la 4 septembrie 1894, a fost principala cale de trecere dinspre teritoriile de la sud de Carpații Meridionali spre Transilvania. Acest drum se continua cu drumul care trecea de la Vulcan, prin Crividia şi peste Pasul Dealu Babii – 931 m altitudine – la Crivadia şi ajungea în Țara Hategului, drum existent şi astăzi, dar folosit mai ales de localnici pentru nevoi pastorale.
Iar această cale de circulaţie, care leagă practic, prin Valea Jiului, Transilvania de Ţara Românească, va purta uzual denumirea de „drumul poştalioanelor”, unii folosind, odată cu ocupația habsburgică, şi denumirea de „drumul neamțului”. Pe Jiu, drumul ce venea din Pasul Vâlcan se întâlnea cu drumul cel mare, transcarpatic, dintre Novaci şi Sebeş, şoseaua cea mai înaltă din spaţiul românesc – 2.145 m altitudine în pasul Urdele care leagă nordul Olteniei, peste Parâng, de sudul Transilvaniei.
În ultima treime a secolului XIX se vor construi, prin Pasul Banița-Merişor (755 m), pe culmea despărţitoare a bazinelor Jiului şi Streiului: drumul dinspre Haţeg spre Petroşani, configurația actuală a şoselei şi modernizarea sa prin asfaltare – DN 66 – inclusiv construirea viaductului de 120 m de la Crivadia, fiind realizată între anii 1961- 1966), calea ferată Simeria-Petroşani, cu o lungime de 78,881 km, dată în exploatare la 28 august 1870. Aceste căi de comunicație sunt continuate de calea ferată Petroşani-Livezeni- Lupeni, în lungime de 18,057 km, inaugurată la 27 iunie 1892, de şoseaua şi calea ferată prin Pasul Surduc-Lainici (513 m), calea ferată Bumbeşti-Livezeni fiind inaugurată, oficial, la 31 octombrie 1948.
Pasul din nori
Pasul Vâlcan se situează între cele 11 trecători existente în Carpații Meridionali şi Carpaţii Orientali care fac legătura dintre Transilvania şi teritoriile situate la sud şi est de aceşti munţi . El se situează în Munții Vulcan/Vâlcan, într-un text din anul 1876 spunându-se că ,,între Pasul Cerna și Pasul Vulcan, unde râul Jiu îşi taie drum prin bariera montană, se află Munții Vulcan, foarte aspri, împăduriți, aproape pustii şi greu de trecut, care ating ocazional 5.000 picioare și peste (un picior = 0,3048 m); un drum prost de ţară trece prin Pasul Vulcan, altfel modalitățile de comunicare sunt aici din nou limitate la drumuri de cai şi cărări.
Între Pasul Vulcan şi aşa-zisul Pas Turnu Roşu, prin care își forţează drum râul Olt, granița este formată de Munţii Parâng, având aceleași caracteristici ca şi Munţii Vulcan şi ajungând la o altitudine de 7.200 picioare.
Agatârşi, Romani & Geto-Daci / GETÆ
Drumul prin Pasul Vâlcan are o istorie milenară, și poate că încă agatârşii şi grecii în Antichitate şi, sigur, romanii , în încercarea lor de a cuceri Sarmizegetusa Regia lui Decebal în timpul războaielor daco-romane, au urmat un asemenea traseu.
Istoricul Hadrian Daicoviciu ne spune că în anul 102, în timpul primului război daco- roman, „Lusius Quietus, căpetenie maură intrată în slujba romanilor şi ajunsă la mari demnități în vremea lui Traian, atacase în fruntea călăreților săi, pătrunzând în Transilvania, fie prin Pasul Turnu Roşu, fie prin Pasul Vâlcan”. Posibil că acum, cetatea dacică de la Bănița să fi fost distrusă. Şi în războiul din anii 105-106 o parte a trupelor romane au atacat „probabil, prin pasul Turnu Roşu sau peste Vâlcan” Există şi un alt punct de vedere, susţinut de către păr. dr. Sebastian Stanca, care spune că pe vremea geto-dacilor comunicația se făcea prin trecătoarea Surducului. Aici, pe malul Jiului, geto-dacii au tăiat în coastele stâncilor un drum practicabil , ale cărui urme se mai văd în unele locuri şi astăzi. Pe drumul acesta, se pare, a intrat în anul 102 Lusius Quietus cu călărimea uşoară numidică, lovind în spate oastea lui Decebal, care lupta cu Traian la Tapae… Trecătoarea Surducului are o lungime de 30 km şi se află la altitudinea de 513 m.
Fără îndoială că drumul acesta a fost utilizat şi în legăturile comerciale între Valea Jiului şi Valea Oltului. Dar tot păr. dr. Sebastian Stanca acceptă că „în vremea dominaţiei romane se deschide apoi și trecătoarea peste muntele Vulcanului la 1.621 m altitudine. Poate faptul că trecătoarea Surducului este îngustă și strâmtorată între Jiu şi stânci, deci expusă atacului răufăcătorilor, fără posibilitate de apărare, va fi îndemnat pe romani să caute alt drum peste munte şi să afle peste muntele Vulcanului. La poalele acestuia s-au găsit, în 1858, 45 monede de bronz din vremea lui August până la Dominițian, iar în 1879, o statuie de bronz reprezentând pe ARES sau pe Alexandru Macedon. In acelaşi timp, păr. dr. Sebastian Stanca insistă pe ideea că şi după părăsirea Daciei de către romani la anii 271-275, dar şi pe parcursul unei mari părţi a Evului Mediu, se vor folosi ambele trecători, atât cea prin Pasul Vâlcan, despre care avem date certe, cât şi cea prin Pasul Surduc prin care „S-a lucrat un drum îngust pe care guvernul ardelean l-a distrus în 1717”.
Nu ştim câtă dreptate are păr. dr. Sebastian Stanca, dar credem că întrucât valea râului Jiu nu era tocmai practicabilă, romanii rămân să folosească, exclusiv, calea de acces prin Pasul Vâlcan, care era o cale de legătură a drumului care venea de la Drobeta spre Transilvania, drum de mare circulație spre capitala provinciei romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, şi spre Apulum.
“Drumul Poștalioanelor” din Pasul Vâlcan, o punte de legătură între provinciile carpatice. Mircea Baron, Editura Măiastra 2021. Un proiect inițiat și sponsorizat de către administratorul COMEXIM R Lupeni, domnul Emil Ilie Părău.