Un eseu de
Miron Scorobete
Autorul Daciei Edenice
Miron Scorobete este poet, prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru în Consiliul Eparhial și în Adunarea Eparhială ale Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului și Clujului, vicepreședinte al organizației Frăția Ortodoxă. Cetățean de Onoare al municipiului Cluj-Napoc. Autorul Daciei Edenice, unul dintre cei mai renumiți scriitori contemporani, se naște la 1 mai 1933, Rachitova, județul Hunedoara.
Cei ce aduceau străvechimea
La Petroşani, în primul meu an de licean, m’am bucurat la vederea primilor fulgi de zăpadă, bucurie comună oricărui copil, care însă, la mine, în starea în care mă aflam, era potenţată enorm: prima zăpadă îmi apropia cu ceva tărâmul din care fusesem scos, devenit acum pentru mine cu adevărat „tărâmul celălalt”, cel din poveşti; zăpada mă scotea din Valea Plângerii şi mă transporta într’o lume cu sănii, cu apa sub gheaţa străluminată, cu colinde…
În internatul rece ca o puşcărie (era de fapt o fostă cazarmă cu ziduri de piatră), abia aşteptam zorii zilei să-mi desfăt ochii în albul omătului. Zorii însă mi-au oferit un peisaj de neimaginat, deloc edenic, precum mă aşteptam, ci infernal: stratul de zăpadă, mănos în acea zonă dintre munţi, extrem de friguroasă şi bogată în precipitaţii, era cu desăvârşire negru, pudrat cu praful uleios al cărbunelui.
În vacanţa de iarnă m’am întors la Poieni cu două cuceriri: plecat dintr’un loc cu aer pur şi ajuns într’unul îmbibat cu praf de cărbune, mă dureau plămânii, şi apoi, cei de acasă au crezut în primul moment că mi s’a schimbat căciula, pentru că în loc de cea din blană de oaie albă aveam acum una fumurie.
Paradisul păstoritului
De ce le spun toate astea? Ca să accentuez negrul slinos al Văii Jiului. Până cu mai puţin de un secol în urmă, acea regiune era una sălbatică, în care pădurile fără sfârşit de-abia făceau câte un pic de loc noilor aşezări ale „imigranţilor” din Ţara Haţegului: Petroşenii din Petros, Uricanii din Uric, Livezenii din Livadia, Lupenii din Valea Lupului. Deloc prielnică pentru agricultură, zona era un adevărat Paradis al păstoritului, păşunile alpine unindu-i pe cei de aici într’un lanţ neînterupt cu cei din Novacii Gorjului, cu mărginenii Sibiului, cu ciobanii din Ţara Bârsei, cu cei din Vrancea şi, luând-o în sus, cu cei de pe Ceahlău şi din Munţii Rodnei.
Ca, odată cu apariţia modei cărbunelui ca sursă de energie (comparabilă cu moda de azi a petrolului), în mijlocul acestei guri de rai să se caşte găurile negre la propriu ale unor plăgi cu puroi negru mânjind totul, până şi zăpada, în negru. Anii mei din Valea Jiului au coincis cu anii începutului socialismului când mineritul de aici era considerat avangarda clasei muncitoare, al societăţii în ansamblul ei aşadar, când exploatarea cărbunelui a căpătat o amploare fără precedent. Cu înnegrirea de rigoare, se înţelege.
Duminica, noi, cei din internat, aveam câteva ore liber în oraş. Atunci, de fiecare dată, asistam la un spectacol absolut spontan. „Momârlanii”, mocanii locului, ciobanii, coborau de la stânele lor din munţi. Erau grupuri mici, de până la zece-douăsprezece persoane, bărbaţi şi femei, de vârstă mijlocie, între treizeci şi cincizeci de ani. Se opreau undeva pe stradă, de preferinţă la o răspântie, într’un scuar, pe un teren viran. Unul „zicea” din fluieră şi ceilalţi jucau… Trecătorii, aproape în totalitate mineri osteniţi, nu numai că nu se opreau: nici măcar nu-i vedeau, dar ei jucau înainte. În portul lor, în tot restul identic cu cel din Mărginimea Sibiului, mi-au atras atenţia cămăşile bărbăteşti, nemaivăzute în altă parte, cu nişte dungi transversale roşii de-a curmezişul mânecilor.
Nu făceau nimic altceva în oraş. Nu veneau pentru alte treburi. Instituţiile şi prăvăliile erau închise. Ce căutau aici? De ce nu jucau acolo, sus, la ei, nestingheriţi, în largul lor, şi nu aici, între „barabele” cu care nu aveau nimic în comun? Întrebarea, pe care mi-o puneam atunci dar nu-i aflam răspuns, o dezleg azi. Ei coborau din munţii şi din pădurile lor pentru ca prin albul cămăşilor lor de cânepă să contracareze negrul sufocant al cărbunelui. Aveau nişte priviri impenetrabile care nouă, celor ce începeam să devenim orăşeni, ni se păreau primitive, ca să nu zic mai rău. Dar ei priveau într’o lume care pentru noi se scufundase, pe care nici eu n’o mai întrezăream decât în visele mele de postul Crăciunului, dar care pentru ei încă exista.
Ei aduceau străvechimea… într’o lume care se grăbea, alerga cu sufletul la gură, se sufoca în cursa pentru modernizare. Ei, tacit, prin jocul lor, spuneau că ceva se pierde definitiv, iar lumea va regreta amarnic că nu a ştiut la timp să reţină cât de cât din ceea ce se pierde. Ei ofereau lumii ceva din ceea ce, chiar atunci, odată cu jocul lor, pentru că, dacă acesta nu era receptat decât de vreun naiv cum eram eu, se pierdea definitiv.
Momârlanii.
În Valea Jiului.
La Petroşani.
Miron Scorobete
