Momârle
Oameni de Piatră, Momâi.
Termenul de Momârle, (de la care se pare că vine, de fapt, denumirea de momârlan, adică locuitor al ţinuturilor momârlelor) este mai puțin folosit azi. Cei mai mulți, mai ales din generațiile mai noi, folosesc denumirea de Oameni de Piatră, sau, prin etimologie populară, momâi sau gomile. Aşa cum nu mulți mai ştiu azi de bisericile de brazi, ale căror urme sunt incredibil de greu de găsit, atât de greu, încât momârlanii de azi aproape că se îndoiesc de existenţa lor reală. Dar aceste urme există. Şi aceste țineri de minte mai există. Şi trebuie salvate de la uitare. „Cred că pentru prima oară în literatura Văii Jiului omul de piatră a fost adus în discuție în urmă cu aproximativ 15-20 de ani de către scriitorul Ioan Dan Bălan, un îndrăgostit al muntelui.”
Nu se mai știe cum au apărut aceste momârle în ținutul momârlanilor. Nici de ce. Cele mai multe momârle din ţinutul momârlanilor se găsesc pe muntele Şurean. Există vagi mărturii că vor fi existat momârle şi pe ceilalți munţi apropiaţi. Cum au putut fi ridicate, cu ce mijloace, nu se mai ştie. Legendele încă vii ale unor locuri păstrează memoria unor ființe cu puteri uriaşe care au vieţuit un timp pe acolo. În marea lor majoritate, Momârlele din ţinuturile momârlanilor sunt cam de înălțimea unui stat de om, sau nu depăşesc cu mult un stat de om. Să zicem că doi-trei momârlani puteau căra pietrele pentru construcţia unei Momârle şi le puteau aşeza, după tehnici de ei ştiute, astfel încât să reziste mii de ani vânturilor puternice, chiar furtunilor care pe spinări golaşe de munte se puteau dezlănțui în voie.
Vârful Măgura & Pasul Vâlcan
Dar există şi Oameni de Piatră mult mai înalți: „În vârful Măgurii Mari întâlnim primul ,,om de piatră”. Înalt de aproape 3 metri, clădit din lespezi mari de piatră, simbol al străvechilor ciobani, considerat de scriitorul Ioan Dan Bălan un altar pentru închinare sau poate pentru jertfe, al dacilor, „omul de piatră” străjuieşte vremile ca un pustnic tăcut şi neclintit , mărturie a civilizaţiei dacice de pe aceste meleaguri.”
Sunt câțiva astfel de „oameni” pe vârfurile din apropiere, însă pe acesta un cioban a pus o cruce din lemn de brad, transformând astfel un simbol păgân în unul creştin. E greu să ne închipuim cum puteau momârlanii, cu puterile lor, să urce lespezi mari de piatră până la înălțimea de 3 metri. Dar Oameni de Piatră, sub diferite denumiri, există în foarte multe locuri din vechea Dacie.
Ceața
Diferiți cercetători au lansat diferite teorii privind apariția și rolul lor. Astăzi nu li se cunoaşte un alt rol decât acela de a reprezenta, eventual, un punct de reper. “O parte dintre oierii cu care am discutat afirmă că rolul oamenilor de piatră ar fi acela de a se constitui într-un punct de reper. Aşa după cum îmi menţiona Moian Liță, atunci când este ceață și ai ajuns la unul dintre aceşti oameni de piatră ştii unde te afli, încotro este stâna, cât mai ai de mers până acolo.”
O altă referinţă afirmă acelaşi rol actual al Oamenilor de Piatră: „ciudatele semne de orientare de pe crestele munţilor, folosite numai de ciobanii momârlani pe timp de ceață, acele momâi din blocuri de piatră, considerate de unii drept reminiscențe dacice.” Această idee este susținută şi de alți cercetători: „Obiceiul de a marca drumurile de mare circulație este bine cunoscut la romani. Pe munte, ciobanii, pentru a feri locurile rele pe timp de ceaţă, marchează drumurile lor cu grămezi de pietre numite momâii..”
Drumul ZEILOR
Spre deosebire de menhire, care erau în general formate dintr-un singur bloc de piatră, sau cel mult încă unul folosit drept piedestal , în rare cazuri din mai multe blocuri, construcţia oamenilor de piatră era, invariabil, din multe pietre suprapuse. În simbolismele culturale, „construcţia, aşezarea pietrelor una peste alta evocă în mod evident ridicarea unui edificiu spiritual.”
Unele studii au relevat faptul că încă de la străvechii ktistai, preoții anahoreți zamolxieni, localnicii din masivele muntoase Şurean, Parâng, Vâlcan şi Retezat desfăşurau la Oamenii de Piatră ritualuri în rang celest, întru slava Înaltului. De asemenea, studiile au relevat faptul că: ,,Existau interferențe între spiritualitatea indiano-tibetană și spiritualitatea, și ea elevată, din zona carpato-danubiano-pontică şi aceasta deoarece zona Carpaților a constituit din cele mai vechi timpuri o regiune cu o spiritualitate dezvoltată şi în acelaşi timp o străveche vatră lingvistică euro-indiană din care s-au adăpat multe culturi și civilizaţii (…) “
Pe lungul său traseu între Transilvania, Caucaz şi estul M. Caspice, această construcție megalitică primeşte diferite denumiri ca: Drumul Zeilor, Caile Sacre, (…) (Or, în Șureanu, avem Drumul Regilor, n.n.) Este, de asemenea, cunoscut că marile centre religioase ale antichității aveau câte o cale sacră mai lungă sau mai scurtă, dar decorată în mod deosebit, care marca intrarea în incinta zeităţilor respective. (..)
Lăsând frâu liber imaginaţiei creatoare, N. Densusianu emite ipoteza că una dintre denumirile căii sacre Termini Liberi Patris se referă la calea sacră a Hyperboreenilor, popoare de care vechii greci amintesc cu multă teamă şi respect (…). Aceste mărturii, completate cu ceea ce s-ar mai putea găsi prin efectuarea de cercetări şi studii mai aprofundate, ar putea pune în evidență lucruri de deosebită valoare din preistoria locurilor din ţara noastră de acum 6000-7000 de ani.
Zamolxe şi spirala celestă a timpului.
Alte surse leagă monumentele megalitice de druizi, clasa intelectualilor şi a preoţilor celți, constituită într-o confrerie despre care se spune că dăinuie până în zilele noastre. Tradiția esoterică spune că puterea şi cultura druizilor ar veni din vremuri anterioare celților, de la un neam de o mare spiritualitate din care s-ar trage chiar zeul geto-dac-pelasg.
Tot în ceea ce priveşte rolul megaliţilor, radiestezia a demonstrat că aceştia au fost amplasaţi în punctele de focalizare a curenţilor energetici telurici. Astfel se explică şi de ce multe catedrale romanice şi gotice au fost construite pe locurile în care se aflau vestigii megalitice, preluând în structura lor arhitectonică precis concepută, conform legilor echilibrului şi armoniei universale şi difuzând în spaţiu, asemenea unor impresionante relee, formidabila energie spirituală degajată în acele puncte de intensă vibrație spirituală, aparţinând geografiei sacre.
Dincolo de toate ipotezele ce caută să încadreze în concepţia modernă, materialistă, a epocii noastre, aceste monumente, hieraticii uriaşi din piatră, prinşi în dansul lor etern, scântei din spirala celestă a timpului şi a astrelor, continuă să-şi păstreze misterul. Sau poate se aşteaptă momentul deschiderii spirituale a omenirii, pentru ca mesajul în piatră transmis de inițiații vremurilor de legendă să prindă contur pentru însetații căutători ai izvoarelor de înțelepciune din mileniile ce vor veni. Ioan Dan Bălan & Elisabeta Bogățan, Momârlanii: tradiții, credințe, obiceiuri. Editura Confluențe, 2021.
Ipoteza cea mai plauzibilă este deci aceea că, la origine, momârlele aparțineau unei geografii sacre, unui edificiu spiritual, având rol ritual. Iar faptul că momârlanii și-au luat numele de la aceste momârle cu rol sacru îi înnobilează spiritual…
