Semnele Muntelui
Pe Vârful Muncelului la Omul de Piatră.
Aflat în vârful Muncelului, Milu stătea cu cartea în faţă. Citea și medita printre pietrele răspândite pe o rază de zece, doisprezece metri, pietre care, cândva, alcătuiau Omul de Piatră de acolo şi căuta în mintea sa motivul care îi îndemnase pe aşa-numiții grăniceri imperiali să detoneze explozibil între întocmirile de adresă către Cel de Sus ale blânzilor, străvechilor preoți zamolxieni, ktistaii, cele folosite ca naturale lăcaşuri de cult, care aveau cerul drept acoperiş și destinație a invocărilor.
Pentru cioban, viața este lupta de zi cu zi cu oreapa, gadina şi cel rău, luptă prin care supravieţuieşte împreună cu animalele sale. Motto
Hotarul
Dar de ce să tot caute? Tineri sub arme au fost trimişi să arunce în aer orice semăna cu o piatră de hotar a localnicilor, şi… „Doamne, cum ne facem rău singuri cu mâna noastră, n-am reparat nimic, am stricat mai departe ce era bun din istorie, ne-au distrus și ne-am distrus, dar cine ascultă de mine, cel care mă știu urmaş al lor, cine ascultă păcătosul ?”
Spre Parâng, pe Valea Jiețului.
Dezbrăcat, tânărul citea pregătindu-și examenele, trona peste hainele şi păturica aşezate pe piatra uriaşă, de forma unui şezlong, pe care o „ochise” încă de prima dată când urcase acolo, cu gândul că și studentul sărac e bine să trăiască din munca sa productivă.
Oile se răspândiseră pe pantele spre Parâng, pe Valea Jiețului, şi copiii se jucau la un izvor cu vână groasă, stropindu-se unul pe celălalt. Ziua era cu soare puternic şi cer aproape senin, adică nişte scame de nori se ridicau de dincolo de Şurean, dinspre Muntele Negru, dar acele timide, rare încercări nu prea aveau putere să aducă ploaie.
Dezbrăcat, își arăta goliciunea soarelui şi îşi bronza pielea ascunsă după hainele nemțești de student, căuta sănătatea şi puterea muntelui, întorcându-se de pe o parte pe alta, admirând depărtările, culmile acoperite cu păşuni mai ales, cu stânile de lângă păduri ale sebeşanilor, lotrenilor sau momârlanilor şi turmele rătăcite ici-colo. Din locul în care se afla, admira panorama dinspre miazăzi, de la Cotul Ursului şi Şesurile mari spre Ciobanu, Coasta lui Rus şi Mândra, trecând adesea peste stâna din Pravit, peste cotroanele şi grajdurile prietenilor novăceni, mai bine zis ale prietenei sale din Novaci, Silvana, pe care o întâlnise la sărbătoarea măsuratului.
Ridicată pe un uriaş pinten de păşune înfipt cu partea ascuțită către Obârşia Lotrului, stâna oierilor de acolo sclipea prin prăştila nouă a acoperişului şi ochii lui buni, de vultur tânăr, puteau să-i vadă de-acolo mişunând întru trebile lor. În acelaşi gând, muntenii au lângă ochii de vultur picioare de cerb, o parte mare din puterea și sprinteneala ursului, căruia nu uită să-i lase tain, un noaten sau un berbec mai căpos…
Biserica de BRAZI
„Curios fapt, la noi, la momârlanii jieni, fetele şi femeile nu prea vin la stână, au mult de lucru în grădini, la conace şi colibe.. oare cine face munca asemănătoare la cei din sud, probabil tocmesc oameni, că nu e posibil să le lase în paragină… ori să aibă numai păşuni, fără un strat, două straturi, fără o holdă?” se tot întrebă flăcăul, lunecând cu privirea în frumusețea naturală care îi inunda mintea şi trupul, îl pătrundea, înfiorându-l peste tot.
Sus, sub cer, omul şi muntele trăiesc împreună. Călărețul i-a sărit în ochi pe când admira Biserica de Brazi din Poiana Muierii, cândva loc de nedeie pentru toți ciobanii şi locuitorii din zonele învecinate, cu câteva petice de ienupăr şi jneapăn crescute de jur-împrejurul brazilor și molizilor. Întâi a crezut că omul umbla după cai, erau într-o herghelie care se aciuase la umbră, sub coniferele uriaşe dinspre clinurile Lolăii, dincolo de Cotul Ursului; dar omul se strecura călare, la adăpostul adânciturii pârâului cu izvor lângă Biserică, urmându-i albia spre păşunile Pravițului şi spre codrii în care intra, în care încerca să se ascundă, căutând Valea Lotrului. Îl vedea bine, de sus; cei de pe Şesuri, din Costiş sau din Praviț, n-aveau cum să-l vadă, fiind ascuns de tăietura adâncă şi de mănunchiurile de arbori pitici de pe maluri, „e deştept munteanu’, cunoaşte foarte bine locurile şi obiceiurile oamenilor de-aici, ar fi bun de călăuză, oare ce-o fi vrând să facă ?”
Dulăul
A continuat să-l urmărească atent şi, văzând că intră în pădure căutând poteca izvorului de lângă stână, şi-a dat Selma immediate, mai ales că la stâna prietenilor săi mişunau la ora aceea numai femei şi copii. A calculat rapid şi apoi a sunat puternic din corn după Stelu, a chemat pe unul dintre ciobănaşii minori și jucăuși ca toți copiii, pe Doru, şi i-a lase joaca, trebuia să-i lase singuri până spre seară, trebuia să le dea de ştire celor care îi ajutaseră cu oile (ferindu-i de „gadinile statului”) dând semn cu cornul că îi paşte un pericol aparte… nici el nu ştia prea bine care şi ce, dar gândul îi tot fugea la fata cu ochi de cer senin, blondă-roşcată, acum prietena lui, Silvana, studenta îndrăgostită de cărți ca și el…, dar şi la sibianul, ori mărgineanul de care vorbise unul dintre verii ei, când le-a lăsat oile în grijă.
Echipat iute, a sărit pe cal în deşelate, a chemat câinele, coborând în Covata Seacă prin pădure, pe cărările oierilor vechi, având credinţa c-o va găsi lesne pe cea care urca pieptiş la stână, dinspre Lotru; ceva, cineva parcă îi şoptea că omul acela nu era purtat de gând bun, şi-apoi prevederea nu a fost dintotdeauna mama înțelepciunii? Şi, la urcare spre izvorul novăcenilor, nici măcar n-a fost nevoie să caute cărarea: a găsit-o dulăul într-o clipă, mirosind urmele, peste care cădeau stropi calzi dintr-un nor care se rătăcise deasupra muntelui. A descălecat în viteză când a auzit vânzoleala de lângă țuțur şi, cu bâta-n mână, s-a apropiat repede, în tăcere, ferindu-se de vreascuri, urmat de animalul care îşi ştia bine datoria.
Mătăhălosul
Ciobanul cel mătăhălos înşfăcase fata cu o mână, pe care i-o apăsa peste față, să nu țipe. Cu cealaltă o căuta pe sub fustă şi era gata să-şi desfacă platca din față a cioarecilor. Cu tot susurul puternic al apei, acel om al munților l-a simțit pe Milu, s-a întors brusc, a aruncat fata între pietrele mari, apoi a sărit urseşte căutând bâta. Flăcăul şi-a rotit-o pe a sa (ce iasă din cioban știe de bâtă din scutece !) privindu-l ameninţător în ochi: – Las-o şi pleacă!
Mătăhălosul şi-a îndesat clopul pe cap şi a rânjit sălbatic, rotind bâta cu o mână, la rându-i: – Bâta o las odată cu viaţa! Fata zăcea între pietre, leşinată, cu fustele-n cap, cu fața plină de sânge, sângele atacatorului, pe care-l muşcase de mână. Milu ? Era tânăr, puternic și foarte sprinten. – Tu ai spus-o!
Pentru ce-ai făcut, să ştii că viața chiar ţi-e în cumpănă. Erau față în față, rotindu-şi bâtele grele, ucigătoare. Flăcăul momârlan zâmbea dezarmant şi, văzând că dulăul său ajuns în spatele mătăhălosului, a şuierat cuvintele printre dinţi: – Rupe-l, Albule! Surprins, ciobanul de pe Sălane s-a întors brusc spre câinele care a mârâit ameninţător. Atunci bâta momârlanului a coborât fulgerător, lovind umărul descoperit al vrăjmaşului. S-a auzit o trosnitură înfundată, ca ruptura lemnului putred, şi cel lovit a scăpat bâta din mână, gemând greu şi lăsându-se la pământ. Milu i-a luat bâta şi a liniştit dulăul care-şi băgase colții într-un picior al atacatorului: -Lasă-l, Albule, vino la mine, să ducem fata la stână…
Cu acelaşi zâmbet dezarmant, i-a vorbit celui din fața sa, proptindu-i partea de jos a bâtei în adâncitura gâtului: – Ai noroc că n-am lovit capul, pleacă! S-a întors, a ridicat fata pe umăr acoperindu-i pulpele, a luat cele două bâte şi, urmat de câine, a urcat spre stână. Urca și se întreba de soartă, de forţele de sus. Căldura fetei îl învelea dulce și sănătos, ca pe orice tânăr…
I-au ieşit în față câțiva copii, care au început să tipe ca din gură de şarpe, copii care se jucau pe-acolo. De la stână megieșă s-au prăvălit spre vale câțiva câini. Strategic, Albu i s-a lipit de picior. Milu le-a vorbit liniștit copiilor speriaţi, aşezând-o pe Silvana la umbra unui brad răzleţ: – Om bun, măi frumoşilor, opriţi câinii! Copiii au înțeles, au sărit în fața animalelor cu brațele desfăcute, i-au oprit. Milu a vorbit puternic, să se înțeleagă: – N-are nimic, e sănătoasă, numai că a leşinat. A fost atacată la izvor de un nebun care voia s-o nenorocească.
Eu mă întorc să-l caut, mai am o vorbă cu el. Stați lângă Silvana, ea mă ştie, n-o lăsaţi singură! Şi s-a întors în fugă la izvor. Cel lovit şi muşcat încerca să lege piciorul cu un ştergar, sângele îi umpluse cizma. Milu s-a apropiat de el, omul a tras cuțitul, dar momârlanul a spus hotărât: : – Lasă arma şi stai cuminte, dacă vrei să trăieşti! I-a legat strâns piciorul, scoțându-i din tureatca fără sânge fluierul.
Apoi i-a îndesat clopul pe cârlionţii negri, mirându-se de ochii lui negri, mari, cu sclipiri de jar proaspăt și de duhoarea de ţuică pe care o răspândea. – Bâta şi fluierul rămân la mine, sunt semnele tale şi ale familiei tale pe ele, să ştiu şi eu cu cine am avut de a face… mai bine zis să ştie Silvana cine a atacat-o; poți să mergi până la cal, sau te dărâmă beţia? Apoi pufni sâcâit, zâmbind la fel, dezarmant: – Ia te uită ce griji îmi fac eu! Mergi cu Doamne-Ajută şi să nu mai faci niciodată-n viață ce-ai făcut, ai înțeles?
În timp ce cobora spre cal a auzit din spate o voce rea, hârşâită, din gât uscat de tutun: – Ne-om mai întâlni în viața asta, momârlane! Milu şi-a împins clopul pe-o sprânceană cu fluierul mătăhălosului, aprobând: Oricând, în viața asta, în cealaltă, când şi cum o vrea Dumnezeu; pleacă, n-auzi câinii de la stână, vrei să te rupă ? Se mai schimbă și vremea, a început să semene cu oamenii, oare de ce ?
Baciul Petru
L-a mângâiat apoi pe Stelu, i-a frecat spinarea transpirată cu şomoioage de iarbă şi au făcut în grabă drumul îndărăt, că se apropia mulsoarea de seară. Au ieşit din răcoarea codrului încă în zăpuşeală, Milu a mulțumit cum ştia el animalelor, apoi a refăcut în minte toată întâmplarea, începând să tremure de unul singur.
În timpul mulsorii i-a povestit totul baciului Petru. Au auzit şi ceilalți, îşi făceau cruce. Cel vârstnic a rostit cu înțelepciune, să audă mai ales ai lui: – Întotdeauna Cel de Sus îl ajută pe omul cu gând bun. De asemenea, în fața unor asemenea fiare, gadine pe două picioare, este bine să ne păzim, să deschidem largi ochii şi mintea, s-aude, dragii mei ? Acum trebuie să avem mare grijă, natura începe să arate semne din ce în ce mai uşor de văzut, e şef pe sus unul puternic, Ilie…
În dimineața următoare, după ce-au mâncat, baciul le-a turnat câte o cană mare de trânc îndulcit cu miere. Tocmai când îşi urau unul altuia cele de cuviință, câinii au dat semn şi Mitu a ieşit să-i liniştească, erau semne de oameni care grăbeau spre stână. S-a întors repede în celariu, cu ochii mari, dar baciul ştia deja, își făcea treaba la închegat caşul. – Tată, vin novăcenii ! Au ieşit cu toții afară, să-i întâmpine, Milu cu bâta şi fluierul în mână.
Cei doi veri novăceni au descălecat, dorindu-le gazdelor noroc, sănătate, vreme bună şi Doamne – Ajută. Apoi cel încruntat, negriciosul, a înfipt privirile în Milu: – Spune! Flăcăul s-a apropiat de el, i-a înmânat bâta şi fluierul. – Ăsta a fost, o matahală. – Şi? Milu a zâmbit cum numai el ştia, dezarmant. – Eu i-am rupt umărul cu bâta şi Albu i-a rupt pulpa piciorului cu dinții. Silvana, sora voastră n-a păţit nimic, dar mărgineanul sau ce-o fi, că nu-l cunosc, că de-al nostru sau hațegan nu-i, zic bine, vreun an nu va fi om întreg, trebuie să-și repare un braţ, cel vinovat.
Verii s-au privit între ei, au citit îndelung semnăturile de pe fluier, de pe fluier, de pe bâtă, apoi iar s-au privit lung şi au dat din cap cu înţelegere; numai un frate al Silvanei mai avea ceva de spus şi a făcut-o, când a înapoiat flăcăului din momârlănime cele două obiecte: – Mai lămureşte-mă de una, să nu mor prost, că eu îs cam tare de cap. Oricum, eşti ca un frate pentru noi…
– Da ? N-am făcut decât ce-ar fi făcut oricine. – Bine. Dar tu cum de-ai ajuns la izvorul nostru ? Mai bine zis, cum ai ajuns la sora noastră, ne poţi spune ? Oricum, noi ştim că ăl de urcă la munte cu gând bun e ca din sângele nostru, dar vreau să știu ! Milu l-a privit în ochi serios şi a deschis brațele: – Călare pe Stelu şi cu dulăul Albu drept călăuză.
A urmat un moment de tăcere cât să numeri până la șapte, apoi au izbucnit cu toții în râs sănătos, cu subînţeles, s-au bătut prieteneşte pe umăr şi şi-au strâns bărbăteşte mâinile, în timp ce baciul cel mare, Pătru, a ieşit în lumina nouă a soarelui cu o cană mare plină cu gustoasa, răcoroasa băutură.
Soarele se înălța filtrat de creştetele ascuțite ale brazilor şi în căldura lui oamenii şi-au lepădat pe cuiele stânii cojocelele, s-au aşezat pe chitucii de lângă masa mare din fața pridvorului şi au gustat din ulcele, luănd şi câte o bucată din caşul tăiat pe o scândură lată, frecată cu piatră poroasă.
Cei mici au scos oile-n păşune, mârâind neplăcut că-s trimişi la treabă, în timp ce tuspatru ciobanii începură „să pună țara la cale“, să amintească de sezonul nunților din an, de dragostea celor mai îndrăgostiţi de carte decât de ciobănie, mai ales că toţi ciobanii, din nordul și din sudul munţilor, se aşteptau să fie călcați de „gadinile statului”, pentru taxe, pentru impozite…
Ioan DAN Bălan,
Kogayon, Muntele Dragostei.
Vezi mai mult “Biserica de Brazi“.
Foto: Composesoratul Obștea Jiană.
