Frăţia de cruce
În satul tradițional, vecinii şi rudele îşi ajutau semenii, ori de câte ori aceştia aveau nevoie. La cositul fânului, la torsul cânepii, la transportul fânului de la colibe acasă, se făcea o clacă şi lucrurile se rezolvau imediat. Până şi la tăiatul porcului veneau în ajutor doi sau trei vecini. Şi acum vecinii sar în ajutor la o bucurie cum este nunta sau la un necaz cum ar fi un deces, căci momârlanii sunt, în general, dispuşi să-şi ajute semenii la vreme de cumpănă, le displace singurătatea dar ţin la corectitudine şi omenie,la aspectul etic al relațiilor interumane. Poate mai mult ca şi în alte părți , sufletul bun al momârlanilor a simțit în permanență nevoia de a avea cât mai mulți prieteni şi cât mai puțini duşmani. Ori pentru a se îndeplini acest deziderat, un lucru esențial era acela ca întâi de toate să fii om de omenie. A fi om de omenie nu este un lucru uşor, înseamnă să fii bun cu cei buni şi la fel de bun chiar şi cu cei răi, să fii drept și prietenos.
Nedei, nunți, botezuri, tircuri, şezători…
Făcând parte din rândul oamenilor de omenie, formezi din tinerețe prietenii care se păstrează până la adânci bătrâneți. Prin intermediul prietenilor, intri în contact cu unii dintre prietenii lor şi la un moment dat te trezeşti şi tu prieten cu ei. Între feciorii de momârlani se leagă prietenii în diverse ocazii: la păşunatul vitelor la colibe sau la munte, cu ocazia efectuării stagiului militar, prin participarea la nedei, nunți, botezuri, tircuri, şezători etc.
Satul bătrânesc
Pentru ca aceste prietenii să fie mai sudate şi indestructibile, strămoşii din satul de altădată au găsit o formă prin care să le consolideze, făcându-le mai mult decât simple prietenii, ajungând să fie „ca frații”. Se ştie că în familiile tradiționale ale momârlanilor se năşteau mulți copii. Băieții şi fetele care, din diverse motive, nu aveau frați, priveau cu tristețe în suflet la casele unde erau mai mulți fraţi şi surori. Absența acestora era resimţită încă din copilărie când, pentru a avea tovarăşi de joacă, trebuia să apeleze la copiii de la casele vecine şi se accentua când venea vremea adolescenței, o dată cu participarea la nedei şi petreceri, când cei cu mai mulți frați aveau un sprijin în orice situație ivită.
De aceea, băieții singuri la părinți căutau mai frecvent să lege prietenii cu semenii lor din sat sau din alte sate. De multe ori pentru a se pecetlui aceste prietenii, se legau „frați de cruce”. În acest sens întovărăşeau mai mulți prieteni buni care hotărau să „se prindă” frați de cruce. Numărul acestora trebuia să fie totdeauna impar: 5-7-9-11 etc. altfel ar aduce ghinioane.
După ce cădeau de acord toți trebuiau să-şi aleagă o fată cumsecade care să le fie soră. Alegerea acesteia le dădea mai mult de gândit căci viitoarea soră nu putea sub nicio formă să devină iubita unuia dintre ei. Mai demult, s-ar fi întâmplat într- un sat acest lucru şi „i-a bătut Dumnezeu, ea a înnebunit iar el s-a dus în lume, de n-a mai dat nimeni de urma lui”. O dată ajunşi în această fază, frații şi sora trebuiau să-şi găsească şi un tată, în persoana unui om serios, mai în vârstă, căsătorit şi bine văzut în sat. Acesta stătea, cumpănea, apoi decidea dacă acceptă sau nu această responsabilitate. După ce se stabilea şi tatăl, se cădea de comun acord asupra stabilirii datei şi a locului unde urma să se desfăşoare ceremonia.
Locul era mai totdeauna ales la casa unuia dintre ei, care bineînțeles beneficia de un spațiu mai mare. Prinderea fraților de cruce se făcea mai ales în timpul iernii între posturi, cam după Bobotează şi lăsatul Postului Mare, perioadă în care aproape toată suflarea satelor era pe la casele lor. Ca zi, era aleasă de obicei cea de sâmbăta seara sau de duminică. Frații sau surorile, de obicei, erau din mai multe sate, în ideea ca atunci când un frate dintr-un sat participă la o petrecere în alt sat, să aibă şi aici un frate, doi, pe care la nevoie să se poată baza.
Frăţia de cruce se putea încheia şi între fete, când acestea se prindeau „surori de cruce”. Condițiile erau asemănătoare şi în această situație. Ele hotărau pe cine să aleagă ca frate şi ca tată.
În zilele premergătoare evenimentului, toți cei implicați, hotărau de comun acord ce cantitate de băutură şi de-ale gurii trebuia să aducă fiecare la locul stabilit. Cantitățile se stabileau în raport cu numărul invitaților cu venea fiecare participant. La ceremonie era invitat, în mod firesc de altfel, şi preotul parohiei.
Cum se însera începeau să sosească invitații împreună cu „actorii”principali, care se aşezau pe lavițele din jurul meselor, unde considera fiecare. Mijlocul unei odăi era lăsat liber. Aici urma să se afle frații , sora, tatăl şi preotul. Înainte de săvârşirea ceremonialului specific nu se servea niciun fel de băutură alcoolică. În mijlocul odăii se aşeza o masă, pe care se punea o găleată plină cu vin, o prescură, care bineînțeles avea formă de cruce, de unde probabil şi numele fraților, o cană cu apă şi busuioc. Viitorii frați se aşezau în cerc în jurul mesei, împreună cu tatăl ales şi soţia acestuia, care deşi nu era nominalizată în mod special, tatăl situându-se în prim plan, se subînţelegea că va fi mamă.
În satul bătrânesc i se dădea acestui moment o importanţă deosebită. Creându-se în jurul lui un anumit fast, un „bătrân” respectat în sat, autoritar, prelua rolul de staroste al ceremoniei. Acesta înconjura (lega) cu o panglică tricoloră lungă, pentru a putea cuprinde întregul cerc, începând de la dreapta la stânga, venind cu ea în locul de unde a pornit acesta era modul de a-i lega ca frați. Pe rând îi întreba pe fiecare dacă de bunăvoie şi fără niciun alt interes în afară de prietenie doresc să devină frate sau soră restul. Era întrebat şi tatăl dacă îşi dă consimţământul de a deveni îndrumătorul şi sfătuitorul lor în viitor, avându-i în grijă ca şi pe copiii lui, bucurându-se toți de binele unuia dintre ei şi ajutându- se la necaz în orice împrejurare.
Când acest bătrân respectabil, pe post de maestru de ceremonii, cu un aer grav apărea în fața fraților, se făcea o linişte desăvârşită şi toţi cei prezenți se ridicau în picioare. El ținea şi un mic discurs, în care sublinia dorința acestor prieteni de a deveni frați , amintindu-le şi cum trebuie să se comporte în viitor unul față de altul. El era şi cel care la sfârşit tăia câte o bucată din panglică şi o înmâna fiecărui frate, sorei şi părinților spre a fi păstrată în amintirea acestui moment. Cu timpul, acest staroste a dispărut din ceremonial, sarcina lui fiind preluate într-o oarecare măsură de către preot… extras din Satul de altădată de Dumitru Galatan JIEȚ.
Vezi mai mult despre Satele din Ținutul Momârlanilor.
