Momârlanii cei izolaţi
În 1937, istoricul Ion Vintilescu îi descria pe localnicii satelor de munte din împrejurimile Văii Jiului în articolul „Merişor, un sat de momârlani”, publicat în revista Sociologie românească, a Institutului Social Român.
„Citeşti pe faţa săteanului, când stai cu el de vorbă, dacă nu ţi-o mărturiseşte direct, dorinţa lui de spaţiu larg. Diferenţa de clasă nu există şi nici bătrânii nu pomenesc că ar fi existat vreodată. Toţi sunt o apă şi un pământ… Îşi dau seama însă că sunt cei mai înapoiaţi dintre locuitorii ţinutului şi nu ascund calificativul peiorativ „momârlan” – care trudeşte singuratec la munte – pe care li-l adresează sătenii din părţile mai bogate ale Ţării Haţegului.”
Deprinderea intrată în fire
„Merişoreanul trăieşte mai mult retras în mijlocul averii lui, muncind de dimineaţa până seara, interesându-se puţin de ceea ce se petrece în jur. Izolarea a ajuns pentru ei o deprindere intrată în fire… Abia cu venirea toamnei coboară vitele către sat şi deci se apropie şi oamenii… Originalitatea vieţii merişorenilor se manifestă şi în distracţiile lor. Ei nu cunosc şi nici nu întrebuinţează la petreceri alt obiect de cântat decât fluierul. Lăutari sau altfel de cântăreţi nu întâlneşti aici, căci aproape toţi satenii ştiu să zică din fluier. Fiecare familie işi ingroapă morţii in grădina cu pomi, ca peste câţiva ani să crească peste morminte. Cultul şi amintirea morţilor sunt şterse aproape cu totul… ”
Ion Vintilescu
