Aurul aluvionar
Puțin cunoscută, exploatarea aurului aluvionar din bazinul superior al Văii Jiului este o dovadă a locuirii și importanței zonei încă din cele mai vechi timpuri. În tot perimetrul bazinului celor două Jiuri, depozitele cuaternare conțineau pepite de aur, a căror valorificare a început cu două mii de ani în urmă.
Exploatarea aurului aluvionar și statornicirea drumurilor de trecere între nordul şi sudul munţilor au conferit importanţă regiunii și sunt mărturisite de o serie de descoperiri purtând aura Antichității și Evului Mediu.
Bustul confecționat din bronz aurit în chip de războinic, ARES | Zeul Războiului, datând din secolul III înainte de Hristos, descoperit în Pasul Vâlcan indica, la fel ca și depozitele de monede antice descoperite în perimetrul localităților Văii Jiului, prezența negustorilor greci atrași în zonă de existenţa aurului.
Albia pârâului Jieț
În foarte bine documentata “Monografie a oraşului Aninoasa” sunt menționate numeroase fapte care confirmă valorificarea aurului în zonă. Istoricul Teglas Gabor din Deva identifică la sfârşitul secolului XIX, între Pasul Vâlcan și Uricani, precum și în zona Maleia-Jieț urme, de dimensiunea unor case, ale vechilor spălătorii de aur.
Istoricul J.F. Neigebauer menționează extracţia aurului în albia pârâului Jieț în perioada dacică, identificând în zonă un târnăcop primitiv păstrat la Muzeul din Deva, un jilip din brad şi un bazin de colectare a apei necesare spălării nămolului aurifer.
Exploatarea aurului a continuat şi în perioada romană, fapt dovedit de descoperirea, în urma săpăturilor efectuate între anii 1884-1914 în zona Vulcan-Iscroni a două busturi de bronz ale zeului Marte și a unor tezaure de monede romane la Jiet- Popi, Lonea și Vulcan. Documentele de epocă menționează organizarea foarte bună pe care au realizat-o romanii în exploatările aurifere.
În perioada secolelor III-XIII, intrată în istorie sub denumirea de “mileniul întunecat” datorită puținelor documente și urme materiale rămase, extracția aurului a continuat, probabil la o scară mai restrânsă, în virtutea tradiției și a calificării puținilor locuitori din zonă.
În Evul Mediu dezvoltat reapar documentele istorice. Numeroşi cneji din Țara Hategului, printre care Mihai Cândea, maghiarizat Kendeffy, din Râu de Mori, primesc de la regii maghiari moșii în zona Jiurilor, cu drept de exploatare a aurului aluvionar. Dintr-un document datat 20 noiembrie 1513, rezultă că spălătorii de aur care lucrau pentru nobilii din Țara Hategului erau obligați să predea stăpânului feudal 10 la sută din aurul extras, iar restul trebuia valorificat pe domeniul Hunedoarei. Uneori această înțelegere nu era respectată.
Voievodul Transilvaniei Petru Pereny a ordonat ca tot aurul extras din albia celor două Jiuri să-i fie predat lui. Tot acest voievod a dispus construirea, în anii 1522-1529, a cetății de pază de la Crivadia, garnizoana de aici având, alături de alte meniri și obligaţia de a strânge aurul extras de localnicii care spălau aluviunile aurifere în albiile celor două Jiuri.
Statisticile din perioada 1512-1517 menționează faptul că aurul extras din Valea Jiului, care avea o puritate de 21 de carate, reprezenta mai mult de jumătate din aurul preschimbat în domeniul Hunedoarei. Spre sfârşitul Evului Mediu exploatarea aurului a continuat în întreaga depresiune a Jiurilor.
Samuel Koleseri, în lucrarea “Auraria Romano-Dacica” numea Jiul ca fiind un domeniu important în care se spăla aur la începutul secolului XVIII. În anul 1734, lui Valer Pop, un locuitor din zonă, i se confirmă, printr-un decret regal, dreptul de a exploata aurul dintr-un anumit perimetru.
Mineritul aurifer din Valea Jiului, a cărui vechime se pierde în negura timpului, a lăsat în urmă puține dovezi materiale. Totuși, puținii care mai au aplecare spre marea lecţie a istoriei pot observa cu uşurinţă, în zona fostei incinte a minei Petrila Sud, la marginea drumului național Petroşani – Voineasa, adânciturile aliniate geometric ale fostelor puțuri aurifere, săpate cu trei secole în urmă. Puțurile aveau o adâncime mică, de aproximativ 4-5 metri și erau săpate până se întâlnea un strat verzui, nămolos care conținea pepitele de aur.
Mărturiile veacurilor trecute constau în slova scrisă sau în operele dăltuite pentru eternitate în piatră. Din munca aurarilor jieni de altădată nu au rămas prea multe dovezi materiale. Şi totuși, limba vorbită, acest martor al istoriei, vine să susțină alături de denivelările vechilor puțuri, trecutul aurifer al zonei.
“la băni”
Sătenii din Jieț numesc zonele unde se văd urmele vechilor puțuri “la băni”. Etimologic “la băni” provine de la cuvântul maghiar “banya” care se traduce prin “mină”, ceea ce confirmă prezenţa, în alte vremuri, a minerilor ce scoteau la lumină pepitele de aur din aluviunile erelor geologice. Valorificarea aurului aluvionar constituie, alături de păstorit, prima activitate economică consemnată în zonă. Acestor modeste și îndepărtate începuturi le-a urmat, începând cu secolul XIX, puternica dezvoltare a mineritului carbonifer.
Activitățile productive eşalonate pe durata a două milenii, au conturat, aidoma Țării Haţegului, o adevărată “Țară a Jiurilor” cu un profil economic și social distinct. Anonimatul nemeritat de care are parte mineritul aurifer practicat în albiile râurilor din cetatea intramontană a Jiurilor se poate constitui și într-un avertisment pentru viitor.
Văzând ritmul industrial în care se practică distrugerea în totalitate a incintelor miniere, este posibil ca într-un viitor nu prea îndepărtat să nu mai existe urme care să amintească faptul că în Valea Jiului a existat cel mai mare bazin carbonifer al României. Umbre din trecut, Petroșani, 2021. Mihai Buhor Bogdan
Vezi mai mult despre minerii agatârșilor.
