Despre colinde
& Colindători ⌘
Una dintre cele mai îndrăgite tradiții de Craciun și de Anul NOU este mersul cu colindul. Pregătirile încep odată cu prinderea postului prin pregătirea straielor și alegerea colindelor. Aceștia vor repeta intens până în ziua de Ajun.
În prima zi de Crăciun, colindătorii merg din casă în casă cu Craii, Steaua sau Poienarii și le vestesc oamenilor nașterea lui Iisus prin colind. .Se spune că acela care nu le deschide poarta colindătorilor va avea parte de un an neroditor și de ghinioane în casă, cauzate de zgârcenia de care a dat dovadă.
Este bine ca aceste cântări să le transmitem din generație în generație, pentru că transmitem o tradiție vie. Ele s-au născut o dată cu Nașterea Domnului, iar aceasta mereu se reînnoiește. Nașterea lui Hristos e întâmpinată de fiecare generație. Colindele vor rezista cât va fi pâmântul.
Ele nu se vor sfârși căci, dacă colindele aparțin Cerului, cât va fi acesta unit cu Pământul, ele vor exista. Când pâmântul nu va mai fi, nici colindele nu vor mai exista și se vor reîntoarce la îngerii care le-au cântat pentru prima dată.
Buhaiul
Urlatul cu buhaiul este considerat de mulți ca fiind adus din alte zone ale țării. Și totuși, în zona Jiului de Est, este atestat ca fiind un obicei vechi.
În ceea ce priveşte colindatul, sau mai bine zis uratul, în satele de care ne ocupăm, acesta se făcea doar cu plugușorul şi cu buhaiul. Buhaiul era format dintr-o doniță cu capacul fix înlăturat, rămânând doar partea cilindrică, aplicând la o extremitate o piele de oaie groasă, tăbăcită uupe ambele fețe, bine întinsă şi fixată în cuie. În mijlocul pieii sunt fixate cu un băț în interiorul doniței câteva şuviţe lungi din păr de coadă de cal, atârnând spre partea exterioară.
Un urător ţine doniţa sub brat, un altul își umezeşte mâinile cu apă dintr-o sticlă mică, purtată în buzunar și, alunecând cu degetele strânse pe firele de păr de la bază spre capătul liber, rezonanța doniței scoate nişte sunete de „buhai”. De obicei cel ce manevrează buhaiul spune şi plugușorul, ceilalți doi, cu clopote şi clopoţei în mâini, la îndemnul „Mânați, măi!” scot un prelung sunet de ,,Hăăăăăi!”, agitând tălăngile.
În zona Vulcan-Lupeni însă obiceiul Buhaiului fiind mai nou, s-a considerat că ar fi adus din alte zone ale țării. Deşi pare a fi o simplă extindere spre Valea Jiului de Vest a unui obicei practicat din vechime în zona Jiului de Est. După cum afirmă Olivia Tepfenhart şi Ion Hațegan, în această zonă s-ar umbla cu Buhaiul și în prima zi de Crăciun, dar credem că numai sporadic, întrucât obiceiul este specific Ajunului Anului Nou. În prima zi de Crăciun se mai practica şi umblatul cu „Buhaiul” şi „Țurca”. Umblatul cu Buhaiul este de dată mai recentă şi nu este specific momârlanilor din Valea Jiului, trăgându-și originea, parese, din Moldova, cuvântul „buhai” este un regionalism, întâlnit în Moldova, însemnând ,,Bou”. Buhaiul are forma unui butoi mic, construit din tablă, ornamentat frumos cu hârtie creponată, staniol, panglici și prevăzut cu un orificiu prin care se trece o ață rezistentă sau păr de cal. Prin frecarea acesteia de cutia ,,buhaiului” se produce un zgomot gros, asemănător cu mugetul animalului respectiv.
Cei ce poartă buhaiul urează gospodarilor sănătate, belşug și spor în casă. Obiceiul buhaiului îl întâlnim şi în zilele noastre, chiar dacă pe alocuri este mai puțin prezent. Cercetătorii au stabilit că acest obicei a avut răspândire în întreaga Europă.
Jocul Ursului
Aşa cum arăta Petre Gh. Făgaş, la uricăneni ursul este considerat o divinitate malefică al cărei nume nu este bine să-l invoci. Tot din acest motiv în zonă nu se joacă Ursul și în nici o împrejurare nu se poartă măşti înfăţişându-l.
Totuși, în vremurile mai noi, mai puţin prin sate şi mai ales la oras, printre blocuri, la sărbătorile de iarnă, poate fi văzut Ursul care, insoţit, de lăutari, joacă pe muzica cântată de aceştia, în Ajun de Anul Nou, dar uneori şi mai înainte, între Crăciun şi Anul Nou. Este, probabil, un obicei adus de țigani romi din alte zone, căci mai ales ei umblă cu ursul. Specifică Jocului ursului, în acest caz, este costumaţia, care aici, spre deosebire de alte zone, reprezintă o blană de urs în întregul ei, cu cap cu tot. Doar încălțările sunt ale celui îmbrăcat în blana de urs.
Ursul se opreşte din loc în loc, să joace, în acompaniamentul muzical al trupei. Oameni veniţi din diferite zone ale țării să lucreze în minele din Valea Jiului au adus cu ei credinţa că aduce noroc să dai bani ursului care joacă. Obicei foarte răspândit în Bucovina şi Moldova, unde jocurile cu măşti dau spectaculozitate sărbătorilor de iarnă, nu pare, totuşi a contrazice afirmaţiile lui Petre Gh. Făgaş, căci ,,Paradoxal, jocul ursului este practicat mai mult în zonele colinare şi de câmpie şi mai puțin în cele montane.” Asta pentru că aici, în zonele montane, lupta om-urs, pentru teritoriu, este un aspect care nu poate fi neglijat.
Plugușorul
În fiecare Ajun de An Nou, cu fastul impus de o sărbătoare pe care toti o ţin, pluguşorul – numit, desigur, odinioară, plugul – este, datina care, la români, se menține uimitor de temeinic.
Cete de „urători” cu sau fără plug cu boi, dar niciodată lipsite de o recuzită sugestivă (clopote, tălănci, bice, cârceie, buhaie etc.) colindă gospodăriile recitând – prin unul din reprezentanți – un text care, în variantele clasice, face ample referiri la muncile agrare necesare obținerii pâinii: arat, secerat, treierat, măcinat, făcutul colacilor, felicitând pe cei din casă şi urându-le belşug şi fericire. În Valea Jiului de Est obiceiul a fost atestat ca fiind un obicei foarte vechi.
Pentru mersul cu pluguşorul sunt necesari patru urători. Aceştia au în dotare un plug în miniatură, cu toate dotările, cu coarne, cârlige, brăzdar. Doi urători înarmați cu clopote şi clopoţei ţin în față de tânjala plugului, unul ține plugul de coarne plecând la arat, rostind totodată şi plugusorul, iar al patrulea, având în dotare un bici, la comanda „Mânați, măi!” plesneşte din bici, în timp ce toți răspund: Hăăăi-hăăăi agitând în acelaşi timp şi tălangile din dotare.
Uratul cu pluguşorul se face din casă în casă în seara de ajun şi apoi în dimineața primei zile a noului an. Urătorii sunt răsplătiți cu mere, pere, nuci, colăcei şi bani. Sensul uratului cu pluguşorul este acela de o dori fiecărui gospodar din sat un an mănos şi îmbelşugat.
Este atestat cam în acelaşi mod şi în zona Văii Jiului de Vest, pe la Vulcan-Lupeni unde obiceiul umblatului cu „Pluguşorul” amintește ceva din etnogeneza poporului român, bădica Traian, reprezentând pe împăratulTraian, iar Dochiana, vechea Dacie. Versurile Plușgusorului prezintă muncile agricole în desfăşurarea lor: alegerea locului de arat şi semănat, apoi Traian ară şi seamănă ogorul: „Şi curând s-a apucat / Câmpul neted de arat / În lungiş şi-n curmeziş”. Dochiana cerne apoi făina din care gospodinele vor plămădi cozonacii. Plugușorul se încheie cu urarea adresată familiei: ,,Cum a dat Dumnezeu, an/ Holde mândre lui Traian, | Astfel să dea şi la voi / Ca să avem parte și noi / Să vă fie casa casă / Să vă fie masa masă”.
Copiii poartă un plug miniatural împodobit sărbătoreşte şi, în răstimpuri, bătând din bice, repetă: „Mânaţi măi, hăi, hăi”. Copiii sunt cinstiţi de oameni cu cozonaci, prăjituri şi bani.
Surse: Dumitru Gălătan-Jieț Tradiții și obiceiuri în satele din Estul Văii JIULUI, Ioan Dan Bălan & Elisabeta Bogățan MOMÂRLANII. Vasile Adăscăliței, Istoria unui obicei. Foto “La UNCHIU”. Vezi mai mult despre obiceiurile precreștine din Ajun de Anul NOU & despre “Festivalul Crailor” din LUPENI.
