Ţara Lytua ۩
Prima formă statală de
organizare a românilor
Terra Lytua, excepta terra Harszoc
Atât după sfârşitul imperiului valaho-bulgar cât şi după trecerea marii năvăliri tătăreşti, unii boieri plecau un timp în pribegie, alţii rămâneau prin compromisuri. La mijlocul veacului al XIII-lea, boierii olteni făcuseră din Oltenia basarabească centrul cel mai activ al vieţii româneşti, în strânsă legătură economică şi politică cu cnezatele de pe Valea Timocului, cnezatul lui Ioan, dincoace de Dunăre şi voievodatul lui Litovoi ce cuprindea toţi munţii până în faţa Haţegului.
Acesta era teritoriul pomenit cu toate drepturile sale vechi de diploma Ordinului Ioaniţilor din 1247. Tăria boierilor olteni care se trăgeau din vechea clasă predomnitoare ۩ Basarabii ۩ consta în faptul că, spre deosebire de alte teritorii valahe, ei aveau oaste proprie.
Cum s-a împărţit Oltenia?
Boierii basarabeşti se opuseseră tătarilor cu oaste şi deşi teritoriul lor fusese cucerit de aceştia, nici măcar ioaniţii prin ”diploma” lor, nu aveau curaj să pretindă măcar o părticică a lui. Pentru că teritoriul oltean fu câştigat cu proces greu în anul 1220, proces judecat de arhiepiscopul din Ohrida, singurul din Balcani ce avea drept de judecată pentru cei de rang foarte înalt. Procesul fusese foarte complicat pentru că privea drepturi de posesiune, zestre şi moştenire ce aveau fiinţă în vremea stăpânirii bizantine din sec. al XII-lea şi care fuseseră întrerupte de stăpânirea imperiului valaho-bulgar.
Primul domn român care şi-a dat viaţa pentru apărarea provinciei sale!
Litigiul privea două mari familii boiereşti înrudite şi de viţă nobilă: pe a lui Litovoi – secondat de Mile – care vin după proces din Macedonia în munţii Gorjului şi ai Oltului şi pe a lui Ioan Tihomir care rămăsese la Skoplie, prin grija lui Constantin. Cum s-a împărţit Oltenia la proces, vedem rezultatul după harta voievodatelor basarabeşti existente după incursiunea Asăneştilor din anul 1233.
Lui Litovoi şi fratelui său Bărbat li se restituise ”terra Lytua, excepta terra Harszoc” – cum le numea Bela al IV-lea în diplomele sale – cuprinzând Minele de la Bratilovo şi văile râurilor Motru, Tismana şi Jiu până la confluenţa acestora. Celălalt participant la proces, Seneslau (Mileslav, uneori Mile) stăpânea ca mai înainte teritoriul din stânga Oltului. Cât despre Ioan Tihomir şi tatăl său Constantin Tih, lor li se restituie judeţul din dreapta Oltului, ce fu cnezat sub imperiul valaho-bulgar şi vecin cu judeţul numit la vremea aceea ”Terra Zeurini” şi care, cuprindea trei banate. Ţara Litua a fost un cnezat condus de către Litovoi, primul domn român care şi-a dat viaţa pentru apărare provinciei sale, pentru că a refuzat să mai plătească bir regelui Ungariei.
Istoricul Vasile Cărăbiş arată că factorii geografici şi conjuncturi politice şi economice au impus şi în Oltenia formarea de ţărişoare româneşti cunoscute către jumătatea secolului al XIII-lea. Erau aşezate de’a lungul apelor sub conducerea marilor cnezi şi voiezvozi.
Bela al IV-lea, regele Ungariei, a luat o serie de măsuri de apărare, în anul 1247, împotriva invaziei cumanilor, cea mai vulnerabilă zonă pe unde putea pătrunde forţele cotropitoare era Banatul de Severin. Din acest motiv, regele ungar cheamă ordinul cavalerilor Ioaniţi sau Ospitalierii din Ierusalim şi le conferă mai multe avantaje şi drepturi în schimbul apărării graniţei.
Diploma sau actul pe care Bela al IV-lea îl dă cavalierior Ioaniţi atestă pentru prima dată organizarea existentă în Oltenia. Astfel, Bela le acordă Ioaniţilor ”întreaga ţară a Severinului, împreună cu munţii ce ţin de ea, precum şi cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş până în râul Olt, afară de ţara cnezatului Litivoi, pe care îl lăsăm românilor aşa cum l-au stăpânit şi până acum”.
Ţara Lytua, Ţara de Piatră, o coborâre în istorie.
Diploma Ioaniților din 1247, document fundamental pentru Istoria noastră, ne informează între multe altele că în dreapta Oltulul, pînă în zona de cîmpie, se întindea, la jumătatea sec. XIII, terra kenezatus Lytuoy woiavode, quam Olatis relinquimus (țara cnezului Litovoi volevod, pe care o lăsăm românilor) şi că această ţară se numea Lytua; terra Lytua; olatis terram Lytua. Ca şi Moldua (Moldova), Lytua reprezintă un nume de țară provenind de la un nume de riu, sau de persoană, Lytu, căruia i s-a adăugat sufixul a. Dar ce reprezintă numele Lytu, de la care a derivat numele ţării şi al conducătorului acesteia!? Socotim că el nu poate fi decît un diminutiv al numelui de persoană Oltu, în care l are articularea mulată (Ól’tu, în transcriere fonetică, adică Olitu), de unde, prin eliminarea lui o inițial, s-a ajuns la Litu. Existenţa unui sat din judeţul Prahova, Oliteşti (Uliteşti) menționat în 1529, confirmă această rostire mulată a sunetului 1, care apoi a fost pronunţat şi silabic. În acest din urmă caz este deci vorba de o localitate ce s-a numit inițial Olteşti, devenind într-o primă etapă Oliteşti (bisilabic Oli-teşti) pentru ca apoi să devină silabă aparte: O-li-teşti. Volevodul care stăpînea la 1247 țara Lytua este numit Lytuoy (Lituol). La 1285, cînd numele este din nou menționat într-un document latin emanat din cancelaria transilvană (fiind greu de spus dacă e vorba de aceeaşi persoană sau alta), el apare transcris ca Lythway wayuoda, iar la 1288 Lytuay. Și în acest caz trebuie să ne întrebăm dacă avem a face cu un nume de persoană, sau astfel se numea, pur şi simplu “voievodul din Lytua”?
Considerăm că şi acest nume derivă de la Litu cu sufixul oi (în alte izvoare on). Numele Litu, aşa cum se arată în Dicţionarul onomastic român, publicat de N.A. Constantinescu, este atestat documentar în mai multe acte româneşti: la 1414, un cneaz se numea Litul; sint atestate, de asemenea, localitățile Lita şi Liteni (apol Liteşti) în Tara Românească şi Moldova, iar în Transilvania Leta (Coriolan Suciu: Dicţionar istoric, p. 360). Un sat, azi dispărut, de lîngă Gurahont (Arad) se numea la 1439 Litfalva. O altă localitate din Bihor era numită, la 1229, Letea. Un Litovoi făcea parte din sfatul domnesc al Moldovei, la 1897, lar un Bog- dan, mentionat la 1414, era desemnat drept filius Lithiuoya de Clopotiva. Un alt Litovol a fost menționat în Maramures, iar despre un Lithuow de Kis-Ba- risor, ştim că a trăit în veacul XIV, căci fiul său a fost deposedat la 1421 de moşiile pe care le stăpînea. Ceea ce nu s-a pus în evidență pînă acum este menționarea numelul Litovoi şi în Istoria bizantinului Nichita Choniates; la 1190, cel care purta acest nume de Litovoi era ostaş în armata bizantină: „lar sebastocratul Ducas (înaltă demnitate bizantină acordată rudelor, de obicei fraţilor împăratului], văzind că înainte nu e cu putinţă să meargă, a luat alt drum după ce izbutise să-şi facă rost de o bună călăuză, pe care unul din armata sa, pe nume Litovoi, stînd de vorbă cu el, îl atrásese din armata barbarilor”.
Lupta despre care e vorba, dintre bizantinii atacaţi de vlahi (români sud-dunăreni) şi de cumani (luptători din nordul Dunării, în marea lor majoritate români din Cumania – adică din estul Munteniei şi sudul Moldovel) s-a dat în Balcani, desfăşurîndu-se eam în felul celei de la Posada din 1330; bizantinii au fost atraşi într-un defileu îngust, unde s-a organizat o ambuscadă şi din care au scăpat fiind călăuziți de acel localnic, atras de Litovoi. Aşadar, numele Litovoi era obişnuit, el dovedind marea vechime a formelor anterioare, Oltu, Olitu, Litu ş.a.
Să remarcăm că Izvoarele vremii ne menționează şi existenta numelui feminin Litva, definit de N.A. Constantinescu ca ,,vechi etnic pentru lituan, de origine slavă”. Dar numele acesta vechi care apare în foarte multe balade din Oltenia şi Muntenia, nu are nimic a face cu Litvă, Litfă, liftă lituanian”, cl este o variantă uşor schimbată a numelui de ţară Litua. Apropierea Litva-Litua este semnificativă. Consider, aşadar, că în traducerile documentelor din 1247, 1285 şi 1288, numele nu trebuie redate prin forma Litovoi, ci Lituoi. Acest nume pronunțat Lituuoi, ar fi putut deveni Lituvoi şi ulterior Litovoi (cu accentul pe prima silaba). De asemenea, cred că se impune o corectare privind originea acestul nume. In Dicţionarul onomastic, Litovoi este considerat ca formă de împrumut” din limba slavă. Dar, singura explicație valabilă, după opinia mea, în conformitate cu istoria românească şi cu sistemul nostru de nume de persoane, este aceea că Litua şi Litovoi din tradițiile istorice au provenit proces lingvistic firesc din Oltu toponim şi antroponim de largă circulație, în toate părţile locuite de români. Litua şi Lituoi sint, aşadar, străvechi nume româneşti, nefiind imprumutate din limba altor popoare, cum s-a apreciat până acum. Asemenea reconsiderări pot, dealtfel, fi făcute şi cu alte vechi nume româneşti.
Prima formă statală de organizare a românilor care cu un secol înainte de formarea Ţării Româneşti (Valahiei) se numea „Ţara de Piatră”. Este descrisă în Diploma Ioaniţilor, la 1247 cu numele de „Ţara Lytua” (Λιθου) în greacă înseamnă „piatră”) şi era condusă de Voievodul Lytuoy „Pietrosul”. Ea cuprindea Haţegul, partea de sud a actualului judeţ Hunedoara, Valea JIULUI şi Gorjul.
Hațeg 👉 Densuș
Petroşani 👉 Pietrosul
Gorj 👉 Obârșia JIULUI
Ion POPESCU-SIRETEANU,
Iaşi 👉 Magazin Istoric, 1976.
