Haiducia
Haiducul, un hoț care
dă ajutor poporului oprimat…
Se pare că şi în estul Văii Jiului sărăcia şi asupririle grofilor i-au determinat pe unii să ia drumul haiduciei, dar asociindu-se unor bande de peste munţi, din regat. Aşa după cum relatează într-un manuscris Popa lonel Botoaşcă, chiar bunicul său, Petru, ar fi fost haiduc, alături de unul din familia Săliştean din satul liet și de Nicolae al Nicolaescului din satul Cimpa, ei au făcut parte din ceata unui haiduc din Novacii Gorjului. Multe isprăvi de-ale haiducilor i-au fost povestite în serile de iarnă de către bunica sa, atunci când státea pe lângă sobă ca mic copil și ea torcea.
Bunica a avut unsprezece copii, socrii şi o cumnată oarbă, deci paisprezece guri se aşezau la masă în acea perioadă. Erau săraci, ca și toți cei din sat. Pământul galben nu era prielnic agriculturii. Ea îi spunea de multe ori că acolo unde cresc mesteceni nu prea e de trăit , că-i sărăcie din cauza pământului. Puneau ei an de an îngrăşământ natural – gunoi de la vite – dar recoltele erau slabe, la aceasta contribuind şi clima aspră . În pământ se punea târziu, după 23 aprilie, chiar și după 1 mai, datorită înghețurilor şi brumelor. Perioada de vegetație era scurtă şi mai ales cea de coacere şi mai scurtă pentru porumb, fasole şi chiar pentru cartofi, căci în septembrie, mai ales în cea de-a doua jumătate își făceau apariția din nou brumele şi înghețul.
Haiducul, un hoț care dă ajutor poporului oprimat. B.P. Hasdeu menţiona faptul că „haiducul este hoțul de codru care ținea drumul călătorilor bogați pe care îi jefuia, uneori prădând şi conacele proprietarilor şi arendaşilor”. Haiducia se forma primăvara şi dura până la sfârşitul toamnei. Literatura populară fixa data încetării haiduciei la 14 octombrie’. Iarna, fiecare se ascundea pe unde putea. Primăvara se reîntâlneau, se organizau, depuneau jurământul de credinţă, realegând un nou căpitan de haiduci. Trădarea haiducilor se pedepsea cu moartea, executarea făcându-se chiar de către căpitanul de haiduci.
Peştera Haiducilor
Haiducii locali jefuiau boierii din Oltenia sau grofii din Ardeal și din ceea ce luau, aduceau şi împărțeau la văduve și la oameni mai necăjiți decât ei. În multe cazuri depozitau prăzile în locuri tainice, în peşteri şi uneori chiar în podurile bisericilor, apoi fugeau de acasă căci erau urmăriți de jandarmii unguri ori de poterele românești. Odată au fost trădaţi de unul de prin satul Jieț și i-au dibuit jandarmii într-o peşteră de pe Cheile Jiețului, unde se ascunseseră.
Au stat acolo vreme de 3 sau 4 zile şi nu puteau ieşi din cauza jandarmilor. Între timp a fost trimis călare un băiat de 12 ani în Novaci și a venit restul cetei în ajutor. Jandarmii au fost dezarmați şi, după multe insistențe, lăsați în viață. Intrarea în peşteră era posibilă urcând pe nişte scobituri în stâncile abrupte, ce serveau ca trepte. Peştera era situată pe versantul drept al cheilor Jiețului, într-un loc unde puteau umbla doar caprele negre. Ca să ajungi la peşteră urcai pe o cărare numai de ei ştiută, apoi trebuia să urci pe nişte trepte făcute de natură parcă anume să nu dea posibilitatea de a urca decât doar unui om şi acesta cu calități de bun alpinist.
Le mai amenajaseră şi ei și alții înaintea lor, care le întrebuințaseră pentru a se refugia aici de urmăritori. Pe aceste scobituri în piatră putea urca un singur om, cu mare atenție, căci altfel risca la cea mai mică greşeală să se prăvălească de pe peretele stâncos de aproape 100 m în jos în apa învolburată a Jiețului. La capătul acestor trepte, pe o porțiune de vreo 6-7 m, făcuseră o scară din lemn pentru a putea urca în continuare şi pe care, în caz de pericol, o puteau ridica, făcând imposibilă urcarea. Intrarea în peşteră avea aspectul de tăietură diagonală în peretele stâncos, lungă de aproape 2 m şi lată de 50- 60 cm, având în faţa ei un fel de loc de odihnă, neted, cu o suprafață de aproape 3 m². De aici se deschidea o privelişte frumoasă pe versantul stâncos de pe celălalt mal al apei care avea o pantă cu o înclinare mai dulce. La vreo 13-14 m deasupra peşterii era un fel de cărăruie ce ducea peste stânca ce sta deasupra ameninţătoare și ducea spre un pârâu…
Ceata de Haiduci
O parte dintre jandarmi se postaseră pe această cărare, puşi să acopere pe „strajamesterul” ce căuta să urce urmat de alți doi jandarmi. Pe versantul opus era desfăşurată cu trăgători o trupă de jandarmi care ținea sub continuă supraveghere intrarea în peşteră. Cei 8 asediați nu aveau nicio şansă de scăpare, urmând ca în final să se predea după ce-şi terminau proviziile cu apă, căci cu de-ale gurii nu stăteau rău. În satul Jieț, situat la 500-600 sute de metri de peşteră, era zarvă mare. Toți auziseră de asedierea haiducilor. Pentru o mai mare siguranță, aici patrulau un ,,tuțfiler” (subofițer) și grăniceri cu circa 4 ostaşi.
În dimineața celei de-a treia zi, până a nu se ridica zorile, din satul Popi pornea călare un băietan de 12 ani, pe nume Nicolae, pentru a trece munţii la Novaci să anunțe restul de haiduci să vină să-l scape pe tatăl său și pe ceilalți haiduci din peşteră. Soarele de apropia de asfințit, ca să dispară după Munţii Retezat, când numai ce au început să răsune prin păduri, de o parte și de alta a cheilor Jiețului focuri de armă. Se lăsase noaptea. Grupa ce fusese pe versantul din stânga al apei ieşise din chei şi fugea spre sat. Jandarmii de pe stâncă, în fruntea cărora era ţanţoşul strajamester, coborau pe partea dreaptă a apei, dezarmați. Haiducii îi lăsaseră viaţa, căci îi apucase mila cum sta în genunchi plângând în fața lor, spunându-le că are patru copii, implorându-i, că vrea să-i crească şi că mai mult niciodată nu le va mai pricinui niciun rău, ba se angaja ca în caz contrar să-l omoare pe el, nevasta și copiii.
Undeva pe o cărare, prin desişul codrului, pe sub poalele Mândrei, mergea călare o ceată de haiduci, veseli, râzând, care începând din acea zi mai avea în efectivul ei încă un haiduc, pe Nicolae, copilul lui Popa Petru Botoaşcă, din satul Popi. Haiducia pe aceste meleaguri a durat până în perioada Primului Război Mondial, de atunci trecând în legendă.
Bătrânul haiduc Petru Popa lega câteva litere una de alta, în scris, dar de citit citea binişor. Ar fi vrut să ştie să scrie ca lumea, aşa cum îl văzuse pe starețul de la Lainici, care îl şi învăţase să cunoască literele. Acesta îi dăduse şi o carte de rugăciuni, spunându-i: „Să citești în toată ziua din ea, să nu uiți literele, până înveți bine”. Avea bătrânul, după ce s-a lăsat de haiducie, puse într-un scrin făcut de el din scândură de paltin frumos sculptată, trei cărți la care ţinea mult. Una era primită de la starețul mănăstirii Lainici, care a şi fost prima carte a sa; a doua era un fel de antologhion cu litere chirilice, ce-l cumpărase de la mănăstirea Polovragi și avea drept coperți două scânduri îmbrăcate în piele; a treia, la care ţinea foarte mult şi din care citea în serile de vară până se gătea mâncarea, era una mai mică, intitulată ,,Profir şi Profira”.
Badea Cârțan
Aceasta avea o istorie mai aparte, fiind primită de la badea Cârțan în perioada haiduciei. Pe acesta îl întâlnise în munții Lotrului, când căra cu desagii cărți din Ţara Românească în Ardeal. Acesta i-a dăruit-o, fiind mişcat de faptul că are acasă unsprezece copii, soţie și doi părinţi şi s-a făcut totuşi haiduc.
Înțelegând rostul învăţăturii, din rândul primilor elevi jieni care au învățat la şcoala românească a făcut parte şi fiul său, Dumitru, tatăl lui Popa Ionel. Pe el l-a dat la şcoală deoarece era cel mai apropiat de el şi era. Înainte de a pune pentru totdeauna capăt potecilor şi a trecerii sale în nefiinţă, a dăruit scrinul cu cele trei cărți fiului său, Dumitru, „ăl mai învățat din toţi”.
Se putea mândri cu el căci terminase şapte clase primare la şcoala românească, ştia ungureşte, rupea ceva nemțeşte şi italieneşte. Era mândru bătrânul de copiii lui şi de faptul că se trăgea dintr-o familie ce avea ,,rădăcina cea mai tare şi mai veche din satul Popi”, cum le povestea copiilor şi străinilor. Nu se ştie, uita el, căci cu două-trei zile în urmă le spunea o parte din istoria familiei lor, sau voia dinadins să o repete, făcându-i şi o mare plăcere să o spună, să o repete, având ferma credinţă că nu se va uita, în primul rând de către ai lui şi pe urmă, de ce să nu afle şi alţii, câştigând mai mare respect. Începea cu stră-străbunica lui, Voica, născută după calculele lui în jurul anilor 1720-1722. Ținea să amintească faptul că fusese luată de turci şi fugise de la ei. Aici spunea că din Grecia, aci că din Turcia, căci el înțelegea prin „ţara otomanului” tot teritoriul ocupat de ei din dreapta Dunării. Continua apoi cu „David ăl bătrân” de unde i se trage şi numele familiei de „Davidoni”. Cu oarece ruşine îl amintea pe străbunicul său Ion, care a facut neamul de râs”, că a avut doar patru copii, din care trei fete şi a trăit numai 72 de ani. De murea Ion, se pierdea și neamul, căci fetele luau numele bărbaților.
Dr. Ionel Preda şi tatăl acestuia Preda loan mi-au relatat lucruri interesante despre „haiducii din Cheile Jiețului”. Dr. I. Preda vorbind despre haiduci în general, dar mai ales despre cei care se ascundeau în clențele din Cheile Jiețului, are păreri destul de critice. Aceştia erau un fel de haiduci mai aparte. Se spunea că luau de la bogați și dădeau celor săraci, dar nu se ştie cât dădeau săracilor, cât îşi însuşeau ei din bunuri, cât dădeau rudelor şi cât valorificau din nişte bunuri care nu erau ale lor, nu le aparţineau.
Haiducii din Gorj
Ianăş Tâncă, preot în satul Maleia, în a doua jumătate a secolului al 19-lea (decedat în 1879) a venit din părțile Olteniei. La biserica din satul Maleia îl avea crâsnic pe un strămoş de-al lui Petru Mielu (1866- 1962). Acesta din urmă a fost un specialist în împuiatul boatelor momârlăneşti. Familia Mielu avea terenuri în apropierea Cheilor Jiețului, în prima curmătură numită Cârmătura Zâncului. Următoarele două curmături se mai numeau și Dealurile Dobreştilor, fiind propiretăți ale locuitorilor din satul Dobreşti. Popa Tâncă era în relații bune cu haiducii din Gorj. Când se furau animalele din zona Jiurilor erau adăpostite chiar la rudele preotului în zona Gorjului unde erau valorificate. Nu întâmplător aceşti haiduci se adăposteau în stâncile din Cheile Jiețului unde umblau doar caprele negre.
Ascunzătorile erau în vecinătatea proprietății crâsnicilor, bine cunoscute de aceştia. Erau cunoscute intrări secrete, cărări dosnice accesibile numai din anumite puncte. Aceste lucruri ne sunt confirmate şi de către Pr. Traian Moşic (1909-1984). Acesta ne aminteşte faptul că biserica din satul Maleia a fost ridicată în anul 1790 și refăcută apoi în anul 1904. Aici au păstorit preoți celebri precum Ianăş Tâncă şi crâsnicul său Mielu, preotul Dumitru Preda şi Ion Preda! Se povesteşte despre Popa Ianăş Tâncă faptul că „împreună cu prietenii săi haiduci, adăposteau cai furați în biserică, unde le întorceau potcoavele, apoi, în bezna nopții îi treceau peste munte în Regat, în Gorj la unii din familia Tâncă. Acolo îi aşteptau cumpărători din Novaci, Crasna, Cernădia”.
Aceste lucruri se petreceau oricum înainte de anul 1879 an în care a murit popa Tâncă, fapt confirmat şi de pr. Moşic care şi argumentează acest lucru. În anul 1970 „în Maleia, la strănepoata popii Tâncă, în ograda casei unde a fost îngropată s-a găsit un bolovan îngropat în pământ pe care era înscris anul 1879, anul morții popii Ianăş Tâncă”.
Credințe, datini și superstiții
din satele din Estul Văii liului.
Dumitru Gălățan-JIEȚ
