O furie de nedescris…
În mijlocul săptămânii care tocmai se încheia, cerul se scuturase de o ploaie zdravănă şi de o puzderie de fulgere. Năprăsnicia a început înspre miezul nopţii şi s-a oprit către zorii zilei următoare. În acest timp, vânzoleala de sus și apa care năvălea peste tot au trezit şi pus la lucru toată suflarea momârlănească, din Pasurile Băniţei şi Cheile Petrilei, până la Uricani și Câmpu’ lui Neag pe Valea JIULUI de VEST.
Oamenii lucrau cu îndârjire la ocoale, în grădini şi pe lângă acestea, să desfunde luminițele opaiţelor şi lămpaşelor în curţi şi canalele şi alte locuri de scurgere, să-şi păzească avutul. Plouase mult şi în ziua de început a săptămânii, luni, când Milu urcase-n Muncel şi de aceea pământul nu putea primi şi drena atâta apă. Astfel, păraiele nevinovate, mici şi blânde, care aduceau către cele două Jiuri, de Est, adică, Ardelean şi de Vest, adică Românesc, apele din izvoare se transformară în torenți ucigători, care devastau, sfărâmau şi înnecau tot ce întâlneau în cale…
Bătrânul RHABON
Cu o furie de nedescris, afluenții de toate mărimile ai Jiului celui mare, zis şi Rhabon, cărau către Valea acestuia, către toate luncile, rădăcini şi trunchiuri mutilate, stânci cât omul de înalte şi pietre, de săltau prin apă ca mingile de fotbal, nisip şi pământ rupt de pe versanţi, care, ucideau animale și păsări, stricau ocoale, grajduri şi case.
Oamenii de jos abia reuşeau så scoată câte ceva din curţi şi case, grija lor mare fiind să-şi păzească viaţa şi sănătatea, că dacă acestea-s păstrate cu credinţă, celelalte se vor face în timp. Tăienii cei mari au ieşit cu lampioanele în miezul furtunii, chiar dacă nimic din ce aveau nu era în calea apelor, nici porțile şi gardul de la drum, care aveau până la râul Taia, dezlănțuit, tocmai lățimea drumului pietruit şi bruma de taluz, adică o umbră de dig, care cedase deja, şi lemne mari, trunchiuri şi crengi, acopereau o parte din drum. Însă adevărata apărare a acareturilor Tăienilor era că, de la poartă până la grajduri şi casă se urca în pantă uşoară, totodată că tot pământul lor era apărat de partea stângă a Cheilor, care măsura aproape două sute de metri până în vârf, la Piscul Şoimului.
În umezeala ca de smoală abia puteai respira. Cu două lumini în mână, femeia urmărea cu mare grijă cum bărbatul ei, cu un singur braț întreg, reuşea să agațe câte un trunchi mai acătării, mai drept, şi să-l tragă dincolo de porți, pe pământul lor. Scotea doar, din timp în timp, câte o vorbă-două, adică „Milule” şi „ai grijă”, atunci când lemnul nu putea fi tras la mal, şi bărbatul trebuia să desfacă cleştii agățători, de pe lemn, cu o mişcare bruscă a funiei de cânepă zdravănă, împletită ,,în opt”. Tot cu mare atenţie asculta şi bombăniturile soțului, care lucra în luminile prelungi ale fulgerelor şi părea ca de pe alt tărâm: Cât timp m-o purtat împăratu’ prin războaie ştiam că, pe lângă duşman, aveam și chipul morții de acolo nu ar fi putut avea chipul moartea în față, da’ niciodată, Mărie dragă, morţii care poate ieşi din apele astea diavoleşti,vezi tu, am trăit s-o vedem şi pe asta, nici ăi bătrâni, cât or trăit, n-or pomenit că i-ar fi lovit aşa ceva. Asta-i pedeapsă pentru păcatele oamenilor, Mărie, da’ pentru noi tot răul e şi spre bine, adunăm lemne şi pentru casa lui Milu, adunăm şi pentru foc, ferească Dumnezeu de mai rău, că focul îl stingi cu apă, dar de furia apei cum te fereşti?
Învelită într-o pricoiță groasă, femeia abia de mai putea să ţină luminile ridicate. Spre norocul ei, spre zori, văzând grămada de lemn din curte, Tăianul cel vârstnic îşi dădu seama că, trecându-i apa prin cojocel, trupul ud se poate răci, se poate îmbolnăvi grabnic, aşa că se lăsă păgubaş, cu gândul şi la alții: i – Gata, mergem să ne odihnim şi să punem pe noi haine uscate, oare ce sfântu’ or face bieţii momârlani din Lunca de Jos a Petrilei? Că peste ei vin, grămadă, Taia, Voievodul şi Jiețul, ba mai au şi două pâraie nebune de tot, Pârâul Cetății şi Pârâul Dracului, Doamne ajută-i, vom da şi noi o mână de ajutor la cei ce-au pierdut mai mult, numai să ne vină feciorul sănătos acasă, le-om pune cumva la cale!… Femeia a strâns repede colac funia grea, umedă şi rece, pe care era prinsă cangea de agăţat şi a atârnat-o într-un piron zdravăn deasupra sobei, la uscat; la fel şi pricoița cea groasă, netezind-o ре о stinghie…
Ioan DAN Bălan
