۞ Momârlanii 

 O comunitate închisă 

Aproape toți cei care i-au cunoscut pe momârlani și au scris dealungul timpului despre ei au remarcat faptul că aceștia au reprezentat o comunitate închisă. Până și căsătoriile se încheiau până la un moment dat doar între ei, nu-și destăinuiau dedesupturile vieții lor primului venit.

Înaintea secolului al XX-lea puțini localnici din Ținutul Momârlanilor se încumetau să iasă din Valea Jiului, să circule afară în lume, datorită mai ales precarității căilor de comunicație: șoșele, căi ferate și mai ales datorită faptului că localnicii își produceau în gospodăriile proprii cam tot necesarul pentru a-și asigura minimele condiții de trai.

Căile bătrânilor ۞

Vatra satului momârlanesc 

Momârlanii mergeau foarte rar la orașele mai apropiate și o făceau, mai ales, la unele târguri mari pentru a-și valorifica surplusul de animale și pentru a-și procura unele lucruri necesare în gospodărie, pe care ei nu pe puteau produce sau le produceau mai greu, precum unele materii prime. Aceste ieșiri în lume se mai făceau și cu ocazia unor mari nedei, mai ales pastorale, cu ocazia satisfacerii stagiului militar precum și în timpul transhumanțelor de toamnă – primăvară.

În aceste condiții, majoritatea locuitorilor cunoșteau cel mai bine oamenii cu care veneau în contact cel mai des în care puteau avea și încredere. Momârlanii cunoșteau bine colegii de la stânele alpine, vecinii de la colibele subalpine.

Satele erau cât de cât grupate pe văile cursurilor de ape sau pe dealuri, chiar dacă unele case erau mai râsfirate. Cel mai bine locuritorii se cunoșteau cu cei din propiul sat și unii vecini din alte sate, care la nevoie săreau în ajutor.

Satul de altădată

În aceste condiții, în satul de altădată, momârlanii feciori nu se căsătoreau nici măcar cu fete din alte sate și nici fetele nu procedau altfel, căsătorindu-se în sat. Este vorba de așa numitele căsătorii endogame. Acest principiu al endogamiei a fost favorizat și de motivul zestrei. Cum să te fi căsătorit cu o fată dintr-un sat îndepărtat de unde primești zestre o dărabă de fânaț, o holdă pe trebuia să le lucrezi acolo și apoi să transporți foloasele în satul tău. Ar fi fost o pierdere de timp și apoi nu ai fi avut aceste terenuri sub ochiii tăi, sub o supraveghere atentă.

Cu timpul au început căsătoriile și în satele vecine, apoi în cele mai îndepărtate. Barierele endogamiei au fost înlăturate. Peste munți, jienii petrileni au venit în contact, în mod special cu poenarii, lomânarii, sebeșenii. Înainte de anul 1900 doar doi feciori străini au venit și s-au casatorit așezându-se în estul Văii JIULUI.

Unul Jurj a venit din Lenești, un sat de munte din Gorj stabilit în satul Dobrești, și un altul Ienulescu zis Dâljanu venit din Dâlja Mare pentru a se căsători în satul Cimpa. Au urmat apoi căsătorii între tineri și tinere din Mărginimea Sibiului, din Sebeș, Sugag, Loman, etc., tineri care se cunoscuseră în munții Sebeșului, Parângului, Lotrului în cursul verilor, la stâni și la nedeile pastorale.

Nici momârlanii nu au rămas datori. Unul Pătru, originar din satul Cimpa s-a dus ginere în Poiana Sibiului “și a umplut Poiana de jieni (ai jianului), căsătorindu-se cu Marina căreia localnicii i-au spus Marina Jianului.

Vatra ۞ Satului

Deși închistarea în propria găoace a momârlanilor a fost menționată de cei care s-au izbit de ea, nu și-au prea pus în mod serios întrebarea, de ce? Poate că este momentul să încercăm măcar câteva lămuriri pe baza datelor cunoscute. Valea Jiului înconjurată din toate părțile de munți înalți, unii chiar stâncoși, având prea puține porți de intrare (și ieșire) a fost relativ mai ferită de invazii masive străine dar nu a fost ocolită în totalitate.

Amintim aici, o mare invazie a hoardelor tătare care a pătruns pe întreg teritoriul Transilvaniei în anul 1241 și cea otomană din anul 1788. Locuitorii jieni au fost fixați pe pământul lor, chiar dacă uneori au fost siliți să-l părăsească temporar și să se refugieze în munți sau la colibe “după chei” cu tot avutul lor care în cea mai mare măsură în afară de case consta în animale. Momârlanii reveneau când pericolul trecea, căci între ei și vatra satului străbun era o legătură indestructibilă.

Stăpânii munților

Momârlanii sunt descendenți puri ai vechilor stăpâni ai lumii (…) înfățișarea și îmbrăcămintea prizonierilor de pe columnă se păstrează și azi (…) Așa cum am mai amintit, momârlanilor le place să se autodefinească a fi urmașii dacilor, și nu ai oricăror daci, ci ai dacilor liberi.

Un moft, o realitate?
Dumitru Gălățan-Jieț

Libertatea ocupației

Prin natura ocupației lor, creșterea animalelor și a modului de trai legat de această o ocupație, momârlanii – jieni, totdeauna s-au considerat liberi și chiar au fost. Au fost stăpânii munților unde nu erau conturbați decât de gadinile prădătoare care le mai dijmuiau turmele. Prin transhumanță, pentru ei nu erau granițe. Momârlanii se deplasau dintr-un loc în altul fără nicio aprobare.

În perioada Primului Războil Mondial, Ion Moacă, din satul JIEȚ, a ajuns cu oile până în Galiția. În anul 1903, ciobanii din satul TAIA, Moruș Ion, al lui Ștefu Marincău (1860-1939) împreună cu alți doi tovarăși sunt întâlniți în transhumanță taman în Dobrogea, iar în anul 1938 turmele oierilor din satul JIEȚ, aflate în transhumanță traversau Logojul.

Prin anul 1935 sau 1936,  oierul Gheorghe Jura din satul JIEȚ în timp ce se afla cu turma în apropiere de Oradea, este atenționat de grăniceri: “O, numa atâta-i România?” Și asta după ce străbătuse pe jos cu oile sute de kilometri. Pe lângă libertatea obișnuită, aceea de a nu fi sluga nimănui, libertatea de deplasare de o parte și de alta a Carpaților de-a lungul veacurilor le dădea și libertatea de comunicare cu frații lor din Transilvania, Banat, Țara Românească, Dobrogea, & Moldova.

Toate aceste libertăți erau moștenite, purtând un certificat virtual transmis de la tată la fiu. Și atunci cum să nu se considere urmașii tot a unor oameni destoinici și liberi?

Nicolae Deleanu într-un reportaj din anul 1933, afirma “Momârlanii ăștia au fost vechii băștinași, cu rădădăcini directe, spune ISTORIA din coasta dacilor strămoși și s-au menținut ei, veacuri de-a rândul oameni liberi. Nicio urgie cotropritoare n-a fost în stare să-i scoată din locuri și obiceiuri.”

Nicolae Deleanu își exprima la acea dată temerea că momârlanii vor fi înghițiți, din păcate, de exploatarea cărbunelui. Iată că ne aflăm în anul 2020, s-au închis minele din Valea JIULUI aproape în totalitatea lor, în estul Văii mai agonizează doar Mina Lonea, dar momârlanii au supraviețuit, au învins ei mineritul și tot mai mulți care-l abandonează, se întorc la oierit, își strâng rândurile din nou pe pajiștile munților.

Acoperirea capului

Momârlanii au umblat și umblă în permanență cu capul acoperit; cu căciulă iarna și cu pălărie vara. Se descoperă în principiu, atunci când servesc masa, făcându-și întâi o sfântă cruce, când poartă doliu, în special în cele trei zile până la îngroparea mortului, când se roagă sau când se află în biserică. Unii autori susțin că în vremurile mai îndepărtate tinerii purtau chiar și în biserică la cununie, capul acoperit.

Pileusul

Acest lucru ne duce cu gândul, desigur, la clasa nobiliară a dacilor, la tarabostes (pileați) care purtau pe cap acea căciulă numită pilleus, spre deosebire de dacii de rând, comati (pletoșii) care aveau capul descoperit și pletele la vedere.

Pileusul dacic, căciula, cunoscută și sub numele de “boneta frigiană”, este semn al nobleței și a statutului social aristocratic. Căciula purtată de daci și de frigieni a devenit în zona Imperiului Roman, un simbol al libertății, fiind purtată de sclavi în ziua eliberării lor.

În primele secole ale creștinismului, căciula dacică a pătruns și în simbolistica religioasă, multe fresce bizantine îi înfățișează pe cei trei magi, purtând pileusul. În cazul momârlanilor, ar fi vorba, poate, de un instinct genetic, bine conservat în timp și transmis din tată la fiu, din perioada dacilor, a dacilor liberi.

Statuile dacilor din ROMA

Cele patru statui de pe arcul lui Constantin, în mărime mai mult decât naturală (și altele de la Roma) ni-i înfățișează pe Daci cu o ținută demnă, nu de sclavi, având capul acoperit cu acel pileus, sigur este vorba despre Daci provenind din clasa aristocratică a dacilor liberi.

La aceștia mai atrage atenția și altceva: poziția mâinilor. Mâinile lor sunt situate în față, având palma dreaptă așezată peste încheietura mâinii stângi. Și această poziție este legată de momârlanii contemporani.

Stai să mă tomnesc

În satul de altădată, când mergeai să fotografiezi un momârlan, în vremurile când nu aveau alte haine decât cele momârlănești, era oricând pregătit pentru a i se face o poză, dar invariabil preciza: “Stai să mă tomnesc”. În ce consta acest tocmit (aranjat)?

În primul rând în potrivirea faldurilor de la poalele cămășii în față pentru a fi așezate uniform ca să dea bine, apoi își așeza mâinile în față, așa cum am amintit, ca în statuile antice de la Roma. În acest mod, aveai în față pentru fotografiat un Dac din statuile de la Roma, asemănător cu locuitorul din satul de altădată al jienilor. Este cred tot o conservare în timp a originii dacice a momârlanilor.

Atunci când au pătruns în Dacia, cotropitorii romani i-au găsit acolo pe dacii cu care s-au războit, care erau stăpânii Daciei și care se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor, dovadă fiind imaginile de pe Columna lui Traian, cu dacii păstori și turmele de oi luate ca pradă de către romani. Așa după cum, excelent subliniează A.D. Xenopol, “oile erau îngrijite pentru atât pentru lapte, cât și pentru lâna lor, foarte trebuitoare pentru înveșmântare, într-o țară friguroasă cum era Dacia.”

Dacii, atât cei din teritoriile ocupate de romani, cât și cei din teritoriile libere au continuat să se ocupe de creșterea animalelor în munții lor, unde au făcut același lucru și după retragerea romanilor, transmițând meseria păstoritului din generație în generație.

Același lucru îl fac și astăzi țăranii păstori din Munții României, urmași ai dacilor, care au și un port asemănător. La fel și momârlanii oieri, descendenți ai acelorași străbuni au aceleași îndeletniciri. Și atunci, momârlanii jieni nu sunt urmași ai dacilor? Urmașii dacilor au fost găsiți pe vechiul teritoriu al Daciei de popoarele migratoare, de tătari, de turci… 

Badea Cârțan a călătorit pe jos până la Roma la sfârșitul lunii ianuarie 1896, pentru a vedea cu ochii lui Columna lui Traian. Ajungând la columnă, după aproximativ o lună și jumătate, obosit și fiind deja seară, s-a așezat pe trotuar și s-a culcat la picioarele Columnei lui Traian. În ziua următoare, presa din Roma a scris: “Un DAC a coborât de pe Columnă, cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. Iată că și în 1896, pentru italieni, Badea Cârțan era DAC, un urmaș al dacilor, datorită portului. Îi lipseau oile, Momârlanii noștri le au pe amandouă…

În încheiere aș mai aminti un lucru. În 30 noiembrie 1867, cunoscutul ziar The Times publica sub semnătura corespondentului din Austria un reportaj ce făcea incursiune în istoria din ultimele milenii ale românilor, relatând despre marele ideal al nostru, cel de a fi considerați descendenți puri ai dacilor…

Iată ce spunea reporterul despre români: “Sunt convinși pe deplin că ei sunt descendenți puri ai vechilor stăpâni ai lumii (…) Cine a văzut Columna lui Traian va avea puține dubii că acești valahi la fel ca și cei din Moldo-Valahia sunt descendenții poporului lui DECEBAL, ca o caracteristică, înfățișarea și îmbrăcămintea prizonierilor de pe columnă se păstrează și azi”. Și atunci, de ce să nu credem și să nu respectăm și “crezul momârlanilor”?

Extras din “Graiul Jienilor Momârlani” Mic dicționar Ediția a doua, revizuită și înbunătățită. Foto 2019, Petru Ititesc, copertă  Cine sunt Momârlanii / 1484 Dumitru Gălățan-Jieț