Cositul fânului pe lână
Străbunii noştri lucrau la cositul fânului zi şi noapte ca să trăiască…
Pe aceste meleaguri pitoreşti ale Ținutului Momârlanilor ne-am născut ca români, am continuat să locuim aici prin moşii şi strămoşii noştri, din cele mai vechi timpuri, în timpuri bune şi rele, de pace sau de război. Trecut-au pe aici şi alte popoare care ne-au jefuit, ne-au înrobit dar am rămas aici, drepți ca brazii ce ne străjuiesc ținutul. E drept că multora dintre cei veniţi aici nu le-a priit, fiind nevoiți să plece, căci trebuia muncit din greu pentru a supraviețui, ei nefiind învățați cu munca, ci cu jaful. Străbunii noştri lucrau zi şi noapte ca să trăiască, să nu-şi părăsească locuinţele şi pământurile moştenite din tată-n fiu. Pământul era al lor (şi al nostru), îşi îngropau morții în el, în grădinile din apropierea caselor. Cum puteau să fie părăsiți? Meleagurile acestea pitoreşti şi scumpe pentru strămoşi nu erau prea prielnice pentru a supravieţui.
Cheile Morii
Pasul Vâlcan
& Dealul Babi
În vremurile mai îndepărtate, pentru a-şi cumpăra sarea, simpla sare şi unele bucate, porumb în special, străbunii trebuiau să treacă munții călări, pe nişte cărări numai de ei ştiute, la Novaci, Tg. Jiu, Haţeg, ori chiar la Sibiu. Aveau ei cărările ce străbăteau sălbăticia pădurilor dese de brad, urcau pante abrupte şi coborau în văi adânci, cu ape învolburate. Le ştiau pe toate, că doar erau stăpânii acestor terenuri şi frați cu codrii. Îmi povestea bunica despre felul cum pleca primăvara şi toamna, cu cai înşeuați peste munții Parâng la Novaci, dimineața, ajungea acolo la amiază, târguia cele necesare şi a doua zi era înapoi.
Cu sute de ani în urmă, căile de comunicație dintre Tinutul Momârlanilor şi zonele orăşeneşti amintite erau doar potecile de munte. Târziu, abia prin secolul al XIX-lea s-a făcut un drum desfundat ce trecea peste munţii Vâlcanului şi cobora la Dobriţa în Gorj, trecând prin Valea Jiului pe undeva pe unde se află azi oraşul Vulcan, peste Dealul Babi.
Cheile bătrânilor * Căile bătrânilor.
TROCUL
La început, comerțul a fost practicat în mare măsură de jieni prin schimbul de produse în natură, la Merişor şi de aici la Haţeg. numit troc. În Dicţionarul universal al limbii române găsim următoarea definiție pentru troc: „formă primitivă a schimbului de mărfuri în care un produs se schimbă direct pe alt produs (fără mijlocirea banilor). Termenul derivă din francezul „troc”. Având calitatea de „formă primitivă” ne dă dreptul să susținem că este o formă foarte veche de comerț. Cât despre „primitivism” luat ca entitate, cu puțină indulgenţă putem considera că şi bonurile de masă de azi sunt tot un fel de troc, făcut fără mijlocirea banilor, schimbându-se forța de muncă şi produsul muncii pe nişte hârtii valorice.
Spre câmpia Bărăganului
Pentru locuitorii din Ținutul Momârlanilor trocul a îmbrăcat mai multe forme. Azi, puțini dintre aceşti locuitori îşi mai amintesc de aşa ceva. Mergând cu oile în transhumanţă până în câmpia Bărăganului sau mai aproape, oierii din Valea Jiului dădeau în schimb localnicilor pe unde treceau sau celor de la destinație diferite produse disponibile: carne de oaie, brânză, lână sau chiar miere de albine, pe care o duceau atârnată de samarele măgarilor care însoțeau turma sau de oblâncul cailor.
Nu lipsea nici delicioasa pastramă şi chiar sloiul de oaie, toamna. La întoarcere, aduceau pe spinarea măgarilor şi a cailor produsele alimentare, industriale şi eventual de îmbrăcăminte de care aveau nevoie, mai ales sare, porumb, unelte necesare în gospodărie. Se bătea palma şi schimbul de mărfuri era ,parafat”. Acest tip de comerţ s-a practicat mai apoi la scară mai mare, constituind un scop în sine, cu carele trase de boi, când au apărut drumuri pietruite sau bătătorite spre Târgu Jiu, Novaci sau Haţeg. Scândura tăiată din falnicii brazi ai ţinutului la joagărele de apă era încărcată în carele trase de boi şi lua drumul Olteniei. În schimbul ei, carele aduceau saci cu porumb care nu se cultiva îndestulător în Ținutul Momârlanilor. Mămăliga obținută din făina de porumb era „pâinea” cea de toate zilele a localnicilor.
MORILE din Jieț
Pe apa morilor, o derivație prin satul Jieţ din Apa Mare (Jiețul), în urmă cu 50-60 de ani erau nu mai puțin de şapte mori de apă cu ciuturi pentru măcinatul porumbului. Aceasta denotă un troc înfloritor în vremurile îndepărtate pentru aprovizionarea cu porumb. Azi nu mai există nici o moară pe acest iaz al morilor. Momârlanii consumă acum făină de mălai grisată când îi apucă dorul de mămăliga care se foloseşte în mod frecvent la munte pentru hrănitul câinilor. Din morile din satul tradițional ale lui Jura, Muiata, Hipi, Drăgănesii , Nemeşilor, Itru şi a lui lon a lui Vasâii n-au mai rămas mărturie decât câte două pietre uriaşe de moară cu diametrul de peste 1 m şi grosimea de aproximativ 20 cm, postate în ocoalele lui Gălățan Nicu lui Mita, în cel al urmaşilor Drăgănesei şi ai lui Muiata.
Eu am mai prins în copilărie 3-4 mori situate pe apa morilor în satul Jiet. Se pare că originea morilor din Jieț este foarte veche. Încă de pe vremea romanilor, terasa stângă a Jiețului a fost aleasă drept centru de depozitare a subzistenței de „horrea” sau „granaria”. De acest centru de subzistență de la Jieţ sunt legate şi morile cu ciutura care au rezistat peste milenii.
Cositul fânului pe lână
Prin anii ’50-’60, în perioada copilăriei mele, un mod de troc cu marfă unilateral a fost cositul fânului pe lână. La început veneau cosaşi din Gorj şi din Leleşti , care făceau săptămâni de coasă la momârlnani, mai ales în satele Jiet şi Cimpa, nu pentru bani, ci pentru lână. La început au acceptat lâna nespălată, apoi pretenţiile au crescut, trocul făcându- se cu lână spălată. La părinții mei veneau aproape in fiecare an la coasă Bobulete din Leleşti, Udroiu din Crasna.
Între familiile din Leleşti şi cele din satul Jiet se legaseră cu ocazia cositului relații de prietenie. Cei din Jieț mergeau la hramul de Sfânta Marie Mică, în 8 septembrie la Leleşti, iar aceştia veneau în replică la nedeile de Paşti sau la cele ocazionate de alte sărbători de peste an, la Jieț. După anii 1950 au venit în zonă, la coasă maramureşeni, la început tot pe lână. Când valoarea lânii a scăzut, cosaşii acceptau doar bani. În piața din Petroşani, duminica era o adevărată zi a „angajării” cosaşilor. Se negociau prețuri ca la târg. În ultimii ani au apărut în lumea momârlanilor motocositoarele. Nu se mai pune problema cositului, aşa că nimeni nu mai este interesat de cosaşi. In vara lui 2010 nici nu am mai văzut la piața din Petroşani cosaşi veniți pentru a se angaja la cositul fânului.
Tot un fel de troc ar putea fi considerat şi „datul terenului în parte”. O persoană care nu mai poate lucra o holdă dar bineînțeles doreşte să o păstreze şi să nu o lase în paragină, o dă în parte. Cel ce se învoieşte cu acest procedeu, va ara, va semăna, va prăşi, va culege roadele împărțindu-le „pe din două” cu proprietarul terenului. Este, dacă vreți, avantajul de „a avea pământ” şi dezavantajul de „a nu avea pământ”, dar una peste alta, terenul nu rămâne nelucrat şi fiecare dintre două părți este mulțumită în felul său, alegându-se cu un anumit profit. Acest procedeu este însă întâlnit destul de rar, în curând va trece în uitare.
Eu aş încadra cu puțină bunăvoinţă într-un troc mai aparte şi împărțitul fânului cu purculetele. Anumite terenuri nu s-au pretat la o împărțire echitabilă între moştenitori , valoarea unor zone din teren fiind mai mare iar a altora mai mică şi oricum s-ar fi procedat, una dintre părți ar fi ieşit în pierdere. În această situație, cele două părți erau coproprietare ale terenului, îl păşunau împreună cu animalele, făceau fânul împreună muncind echitabil, iar producția , adică fânul, era împărțit cu o unitate de măsură la îndemână: purculetele. Fânul se făcea mici căpite de aproximativ aceeaşi mărime, numite purculeți, care erau împărțiți frăţeşte: unul mie, unul ție. Nu credeam că această metodă se mai foloseşte în ziua de azi, dar în vara anului 2010 am întâlnit acest mod de împărțire a fânului în satul Dobreşti, între familiile Dobre lon şi Dobre llie. Şi nu în ultimul rând, aş reaminti un troc mai puțin obişnuit, bineînțeles dispărut acum, ca şi obiceiul în sine, acela al răscumpărării toacei „furate” cu ouă roşii la sărbătoarea Sfintelor Paşti.
Note / Surse / 360 ° 1. loan Oprea şi colaboratorii, Noul dictionary universal al limbii române, Ed. Litera International, ediția a ll-a, 2007, pag. 1534. 2. Popa Gheorghe, Monografia Petrilei, (lucrare în manuscris), pag.65. Dumitru Gălățan “Satul meu de altădată” 2011, Editura Măiastra.
