Uriașii din Cheile Tăii
Odată au venit de peste Dunăre „urieșii”, cu o armată mare şi i-a atacat pe băştinaşi chiar şi pe după Cheile Tăii şi ale Jiețului şi chiar pe la pădure”, unde-şi aveau colibele şi unde-şi refugiau nevestele, copiii, bătrânii şi vitele în caz de primejdie, având şi aici cele necesare existenţei lor cât şi a animalelor. Într-o zi, „cărăulele” ce iscodeau pe vârfurile munților, au vestit că se apropie o armată mare formată din alți „urieşi” ce vin dinspre miazăzi… Când s-au apropiat de munți, s-au împărțit în trei părți: una voia să treacă munții pe Valea Oltului, alta pe Valea Lotrului și în continuare pe Valea Sebeşului şi a Jieţului şi alta peste Munții Vâlcanului, prin pasul Vâlcan.
În prima „bătaie” dată în Valea Jiului între armatele celor două tabere de urieşi, urieşii atacatori nu i-au putut birui pe cei pe care îi atacaseră. Atunci s-au retras, dar nu după multă vreme au atacat din nou. Nu au putut distruge însă cetățile cu ziduri groase din piatră şi apărători viteji. S-au retras iarăşi dincolo de munți, fiind fugăriţi de cei ce-şi apărau glia şi avutul. Au mai stat o bucată de vreme aceşti urieşi ce veniseră de peste Dunăre până ce s-au mai întărit. Atunci când au crezut că sunt destul de puternici au atacat din nou.
De data asta nu mai erau „urieşi” cu chipul ca al localnicilor, ci erau nişte „harapi”, negri ca și corbii. Aceştia i-au hărțuit mult pe localnici, atacându-i în valuri şi „uneori pe furiș”, așa după cum spune tradiţia populară. Timpul trecea şi alimentele celor asediați în cetăți erau pe sfârşite. Într-o bună seară, căpeteniile „urieşilor” din cele trei cetăți asediate hotărâră să părăsească pe nesimţite cetăţile împreună cu oștile lor, la colibe, pe noapte. Zis și făcut. Când au atacat „harapii” cetățile a doua zi, ele erau goale, nici țipenie de om ori de alimente. Atunci şi-au dat seama că „urieşii” fugiseră prin Chei la ai lor, ori spre miazănoapte, ori spre est, pe văile apelor.
Cei ce s-au încumetat să intre prin Cheile Tăii sau prin Cheile Jiețului ca să-i caute, acolo şi-au găsit sfârşitul . De sus de pe stânci urieşii aruncau peste ei bolovani, răgălii şi chiar bucăți întregi de stânci. De ciudă, atacatorii au distrus până în temelii cetățile urieşilor…
Pe locul unde ar fi fost aceste cetăți au rămas trei „grohote” de piatră, mii şi mii de bolovani grămadă, în locuri departe de ape mari. Un grohot din acesta se află lângă Dealul Maleia în partea dinspre Nord spre satul Popi, altul la marginea de sud a acestui sat, pe lângă pârâiașul cu acelaşi nume şi al treilea la vreo 200 m spre partea de răsărit a satului.
Aceasta ar fi o legendă pe care o spuneau bătrânii jieni, bătrânii momârlani din Valea JIULUI. Extras din Petrila, dincolo de legende și povestiri, 2012, Dumitru Gălățan-JIEȚ.
