Planul anti-otoman ⚔️
Din Oltenia spre Praga prin Vâlcan
Ca să refaci ultimul drum al lui Mihai Viteazul, trebuie să urci Vâlcanul dinspre Gorj spre Ardeal. Ultimul sat de sub munte e Schela. Pe partea oltenească nu există asfalt. E drum de pământ și de piatră, agățat de munte pieptiș. Mi-l imaginez pe voievod îndemnându-și calul pe panta piezișă, flancat de oamenii lui de încredere. Se vor fi împlinit doi-trei ani de când o ține din marș în marș, din campanie în campanie, din bătălie în bătălie. După ce se înstăpânise, prin forța armelor, peste cele trei țări române, Mihai e încolțit din toate părțile. Nici polonezii, nici turcii, nici ungurii și nici nemții nu și-i doreau pe români uniți! Rămas singur, înconjurat de o mână de apropiați și de câteva mii de mercenari, Mihai încearcă o nebunie: să traverseze Ardealul, să ajungă la Viena și-apoi la Praga, ca să-l convingă pe Împăratul Rudolf al II-lea de planul său anti-otoman. Cum pericolele îl pășteau pe tot locul, hotărăște să o ia prin Pasul Vâlcan, ca să iasă spre Deva.
Cota 1.600
Exact pe granița dintre Ardeal și Țara Românească, venind dinspre sud. De aici, de sus, de pe plaiurile aflate la o palmă de cer, Retezatul se vede masiv și acoperit, deja, de zăpezică. Documentarea se schimbă în imaginație. Îl văd pe Vodă Mihai coborând de pe cal, pentru a se bucura de priveliștea Transilvaniei. Cu siguranță că visul unirii izvora și din frumusețea dumnezeiască a țării căreia visa să îi fie stăpân. Făuritorii istoriei au, cu siguranță, și ei, clipe de tresăriri sufletești, care să le întărească curajul. Iar acolo, sus, pe Munții Vâlcan, în fața lui se întindea paradisul. Cu ochii lăcrimând, șfichiuiți de vântul rece, Mihai urcă pe cal și-l ține așa, nemișcat. Începe drumul cel mai lung al vieții sale, și numai Dumnezeu știe dacă va mai vedea vreodată țara cuprinsă într-o privire, cât să încapă în visul său.
„Poiana lui Mihai”
Cu doi ani înainte, în 1598, Mihai mai trecuse Vâlcanul, când cucerise Transilvania. Își lăsase jos, în Gorj, grosul trupelor, și în fruntea unei cete de căpitani, pornise în recunoaștere. La un moment dat, imediat după ieșirea din Schela, Mihai se rupe de-ai lui și o ia în galop, strunindu-și armăsarul pe panta abruptă. Ajuns sus, într-o poieniță, Mihai simte că armăsarul dă urme de slăbiciune. Până să vină din urmă și restul trupei, bidiviul voievodului își dă ultima suflare. Mihai îi sapă o groapă, chiar acolo, în inima muntelui. Apoi, temător de semn rău, se întoarce în sat și schimbă planul de atac. „Poiana lui Mihai” se numește, de atunci, locul în care Mihai și-a îngropat calul. O poiană înconjurată, roată, de pădure, ca un vechi templu dacic, în mijlocul căruia, în perioada interbelică, s-a ridicat un monument închinat domnitorului.
„Greu la deal cu boii mici!”, ne spune, în glumă, un cioban care-și paște vacile în Poiana lui Mihai. Bucuros că are cu cine vorbi, se sprijină în toiag și privește în zare. „Loc mai fain ca aici nu găsești cât îi umbla! După mine, îi cel mai fain loc de pe «Drumul lui Mihai». Ui’ ce culori sunt acuma, toamna! Apăi, primăvara, ce frumusețe, vara, cum miroase câmpul a flori, iarna se vede tot plaiul alb, până încolo, cătră Retezat. Păntru noi, drumul ăsta nu-i nici «Drumul neamțului», nici «Drumul diligențelor», pentru noi, drumul ăsta îi «Drumul lui Mihai»”, spune omul, apoi se ia cu ale lui, căutându-și niște vite pierdute prin pădure…
