Puzderii de stele
peste Kogayon …
ktistái s. m. pl. Sectă de anahoreți geto-daci, amintită de Strabon, care constituia un ordin sacerdotal paramonastic de celibatari vegetarieni.
Cărarea, care trece prin fața intrării în pronaosul Bisericii, era scăldată în lumina mov a asfinţitului şi omul simți o strângere neplăcută pe şira spinării: trebuia să doarmă acolo, era tare obosit şi până la cabana de lângă lacul glaciar al Şureanului era mult de mers. Câinele, care se curăța conştiincios de țurțuri, scânci a dorință de odihnă şi Milu se hotărî: trase peste opritor drugii de la pârleaz şi pătrunse hotărât în interiorul străjuit de arborii retezați, chiar bucurându-se că avea să trăiască o experiență aparte, sub cerul liber.
In linie, lumânările dinspre vârfurile brazilor albi din desiş căpătau acelaşi violet al asfințitului, de sărbătoare a începutului de an. Oricum, dinspre domeniul schiabil apărut în Şa se auzeau zgomote pe care el nu ar fi dorit să le asculte noaptea întreagă. Dar cine să se încumete până la stâna de vară a Jinarului Pătru din păşunea Auşelului? Prin zăpada întărită un om cu mers normal mâncă până acolo, vorbă veche, cam o pâine. Şi mai erau, întretăiate, urmele haitelor de lupi şi alte animale…
Era curat în interior. În lungul anilor, chiar dacă Nedeia nu se mai ținea și stăpânirea cea atee interzisese ținerea de slujbe religioase acolo, chiar dacă unii au incercat de mai multe ori să-i dea foc, Biserica şi-a apărat „zidurile” din copaci retezaţi; arboretul a revenit la viață în fiecare primăvară şi naosul şi altarul, să cioplească din brazii căzuți câte trecătorii credincioşi nu uitau să curete pronaosul, o băncuţă după regula ciobanilor, câte un chituc pe care să stea şi să se hodine trecătorul; să pună lângă pereții printre care nu se mai vedea afară (crescând, şirurile de brăduți care delimitau încăperile Bisericii se îngroșaseră, toată construcția naturală devenise o palisadă în care nu se putea altfel intra decât prin „poarta” de la intrare, o întocmire din drugi groşi, legați cu piroane, scoabe şi sârmă) şi să pregătească, după legile nescrise, lemne de foc. Totul, în haină colorată de zăpadă întărită, era ca de pe alt tărâm şi, cum Milu ştia unde îl purtase visul devenit realitate, s-a pus pe lucru, să aibă foc aprins toată noaptea cea lungă a gerarului şi loc adăpostit pentru somn.
A adunat în grabă lemne cât mai groase, le-a aşezat lângă locul în care făcuseră şi alți călători foc şi unde se aflau multe crăci şi de spărturi pe jumătate arse, a legat bine poarta grea la intrare , a verificat rapid cele trei încăperi, să vadă dacă nu apăruse vreo spărtură în pereți, a realizat că lupii sau alte animale nu pot pătrunde, apoi a aprins lemnele, spre bucuria dulăului Albu, care îşi făcea în grabă culcuş pentru confort propriu, scurmând până la covorul gros de cetină cu labele.
Noaptea venea repede şi, după ce focul se înteți, Tăianul se apucă să taie, cu alpenştocul său special, cărămizi mari de zăpadă întărită şi să le clădească pentru o colibă-igluu în care să doarmă liniştit. După ce termină, noaptea veni cu puzderii de stele şi lună plină, cu lumini pâlpâitoare de stele căzătoare… Se grăbi iarăşi , îşi curăță zăpada din interiorul culcuşului de gheață şi se gândi să îşi hrănească prietenul, să mănânce şi el.
Cei 12 ktistai
Se închină din nou în altar, la crucea mare din piatră, mulțumind Celui de Sus şi muntelui, care se dovedea din nou prieten al său şi atunci auzi cântecul a diferite păsări surprinse de culoarea mov închis cu care noaptea se lăsa peste Kogayon. Semnele animalelor mici şi mari, ale păsărilor se înşirau pe firele bărbii marelui Zamolxes, cel întins peste Masiv. Noaptea trimetea lângă puzderiile de stele alte luminițe călăuzitoare, Tăianul simţea şi îşi aşeza ființa alături de ele, ca pentru cine mai ştie ce întâmplare puțin credibilă, mai puțin reală…
Avea de-ale gurii din plin în rucsac, ştia că trebuia să stea la Canton mai multe zile, ceea ce era de bine pentru situația în care Cerul îl hotărâse. Pârli slana şi cârnații la jar, lăsă untura să se scurgă pe feliile groase de pită, din brânza untoasă luă doar cât să-i liniştească gâtul aprins de țuica tare din ploscă. Om şi câine se ospătară în tăcere şi cât mâncă unul, aproape la fel primi si celălalt, mereu grăbit sa înfulece, fapt care scoase din gura lui Milu câteva versuri, pe care le ştia din copilărie, le reţinuse dintr-o poveste:
“una mie, una ție / una-n gura lui Ilie şi când Ilie zicea / tot în gura lui băga!”
Albu, care se întorcea din când în când de o parte pe alta în culcuşul său scormonit lângă foc, asculta fără mare interes vorbele stăpânului, fiind atent la mâinile care pregăteau dumicații şi la zgomotele care se auzeau de dincolo de zidurile Bisericii, ciulind din timp în timp urechile.
Tăianul îl prețuia, îşi amintea mereu că, în miturile străvechi ale altor popoare, „omul obține focul prin iscusinţa şi puterile câinelui”.
Prietene, când e vorba de mâncare tu eşti sac fără fund, uiți că focul îți poate cădea în cârcă, de unde atâta lăcomie? E adevărat, cineva spunea că „sufletul de câine e rezistent”, oare la tine sufletul trece prin stomac ?
Câinele pufni şi omul nu mai vorbi; peste el năvăli starea celui rămas în munte iarna, în adăpost improvizat, situație incredibilă pentru cei ,,mai slabi de înger”, stare în care se ferea să pună prea multe întrebări, sau să încerce niscaiva răspunsuri, starea munteanului dintotdeauna temerar…
Trase câteva înghițituri din ploscă şi aşeză lemnele cu grijă să se jăruie cât mai lung timp, apoi trecu prin naos să se roage din nou spre răsărit, de somn bun şi sănătos, acolo unde se rugase în copilărie şi în tinerețe ca participant la Nedeie. Se întoarse către culcuş, oboseala îl îndemna.
Pe zăpada mare, întărită de ger se mergea uşor, nu se afundau picioarele, şi… după câteva vorbe de alint şi atenționare spuse dulăului, Tăianul răsufla cu plăcere aerul uscat, sănătos… de la jar parcă venea şi puțină căldură, somnul îl prindea… Cu visele au venit şi celelalte: în altar şi naos s-au aprins, în penlumina Lunii care se ridica peste Parâng, toate resturile şi bucățile de lumânări rămase de la diverse evenimente, peste tot se răspândeau mirosuri de tămâie şi mir, din sfeşnice şi candele, din cădelnițele pozate pe colțuri… Cel de Sus aştepta slujba-liturghie a celor doisprezece ktistai, care soseau dinspre dinspre cei doisprezece munți ai Masivului, pentru aşezarea anului nou între semnele, prevestirile de timp şi cele de cuviință ale regulilor şi sfaturilor gospodăreşti pentru fiecare zodie în parte. Visul, aflat sub harul muntelui, îl purta în credinţa supusă inițialelor Înaltului Necuprins al Religiei Înnoitoare (INRI). Privea peste timp şi peste vis, cu ochiul vesel, jocul artificiilor din Şaua Şureanului, joc obişnuit la miez de noapte. Cu al doilea ochi, trist, privea spre pata întunecată care acoperea Văile Jiului Ardelean şi ale afluenților acestuia, pată acoperită de norii unor conflicte între cei care strigau „la vremuri noi, tot noi” şi cei care căutau lumina adevărată a vieții întru noile precepte, cei care pregăteau cu minuțiozitate ceea ce, la început de an, pentru cei de jos era numită, ca pentru a-i da sens, Calea… Ioan Dan Bălan, Semnul Kogayon.
Vezi mai mult despre Bisericile de BRAZI.
