🐺 L U P E N I 🐺
” … mai târziu, unii dintre ei au trecut muntele Retezat în partea cealaltă, întocmind o mândră aşezare, care se cheamă Lupeni.”
Ciobanul trecu pârâul Auşelului pe umbră lungă, de după-amiază, apoi poteca îl purtă adânc în pădure, cu ocolişuri până la primul izvor. Urca de mult, dinspre Jiurile mari. Pe cale cânta din frunză sau din fluier, să-i fie drumul plăcut, uneori din gură, la întrecere cu păsări măiestre. Fornăitul calului, a duh rău, îl făcu să se adune, iar când animalul începu să scormone cu picioarele din faţă printre ramurile în care atârnau conuri verzi şi parfumate, coborî din şa.
Gândindu-se că zăpuşeala obosise animalul, îl uşură de desagi, să-l odihnească, să respire în voie. Se miră tare, când calul îl părăsi în galop, nechezând cu groază, ca la fiare. Il privi îmbrăcând cărarea, în timp ce chiuia şi fluiera supărat; calul, ca niciodată, nu se întoarse. Scărpinându-se a pagubă mare sub clop, Brad se aşeză lângă izvor, pe o cioată mare, gândindu-se că până în Şaua Şureanului avea încă mult de mers, că soarele trecuse peste coama din stânga şi că noaptea era aproape.
De altfel, el ar fi trebuit să fie la stână încă de la prânz, pentru rândul său la ciobănie, dar Lolaia îl reținuse mai mult decât trebuia cu trupul ei fierbinte, cu mângâierile şi şoaptele ei drăgăstoase. Cum să fi plecat odată cu zorii? Apoi, drumul lung prin ziua calda a cireșarului, muntenii întâlniti, cu care trebuia sa stea de vorbă, că doar asta le era marea bucurie! Și-a ostoit setea. Apa izvorului de sub brad avea gust de răşină nouă. Era parcă mai linişte ca de obicei, iar zăpuşeala zilei, că nu era bine să-i tulburi somnul. Aşa că, înviorându-se Brad știa că nu-i bine să mergi noaptea prin pădure, poate prelungindu-se, îl îndemna la şedere lungă.
Însă ciobanul cu apa rece pe față, a strâns chimirul bărbăteşte, şi-a aşezat armele la îndemână, a săltat desagii, apoi a început să scurteze calea sub pas, cu grabă. Nu-i era frică de nimeni şi de nimic, dar răsăritul lunii trebuia să-l afle în poiana de pe faţa muntelui, loc din care ajungea repede în păşunea de sus, alpină, cu vedere către stâna lor, către care putea trimite semn, să cheme câinii…
Vârful Măgura
Se spune că, din începuturi, în prima noapte cu lună plină a cireşarului, an de an, lupii cei mari, capii cei puternici ai haitelor trebuiau să vină în poiana de pe fața muntelui, odată cu răsăritul lunii. Aşteptându-se unul pe celălalt şi chemându-se pe limba lor, intrau împreună, apoi aşteptau cuminți, ca duhul pădurii să le vorbească. Şi duhul, care le ştia pe toate, slobozea întâi porunci pentru cei vârstnici, căliţi în luptele purtate atât pentru a rămâne în frunte, cât şi pentru a doborî alte animale. Pe rând, li se spunea cam aşa:
-Tu, cel rupt la şoldul dinspre inimă, vei vâna din Vârful Sasului şi Ştevia până-n văile pâraielor care izvorăsc din aceşti munţi şi până-n Poienile Tăii şi Prisloape;
-Tu, cel lovit la ochi, vei vâna cu toată haita din Vârful lui Pătru până dincolo de Voievodu’ şi Sterminos;
-Tu, cel de-ai schiopătat primăvara devreme, vei avea tărâm de vânătoare din Măgura şi Bilele până înspre muncelele petrilenilor;
-Tu, *****
🐺 Ținutul Lupilor 🐺
Şi tot aşa, toți lupanii cei puternici ştiau ce tărâm le era dat pentru vânătoare pe timp de un an, să se îndestuleze ei şi haitele lor. Când luna trecea coama, ultimul lupan trebuia să-şi fi primit teritoriul, apoi duhul se retrăgea în peşterile, mărăcinişurile şi ascunzişurile sale, mulțumit că împărțeala îi împăcase pe toți. Numai că, în noaptea aceea, era dat ca întâlnirea să se încheie altfel…
Pe când luna îşi trecea lumina laptoasă printre trunchiurile copacilor şi stelele începură să pălească a dimineață, iar duhul se întoarse cu faţă spre lăcaşurile sale întunecate, se auzi scheunatul nemulțumit al unui tânăr şef de haită:
-Mărite stăpâne, rogu-te nu pleca! Eu ți-am fost, alături de ceilalți, tare credincios şi aştept porunca ta; noi unde să vânăm? că nu ne ştim cu vină, să ne pedepseşti… Mare mânie l-a cuprins pe duh! Niciodată nu i se mai întâmplase aşa ceva, să uite pe careva la marea împărțeală, apoi trebuia să ajungă tot pe întuneric la peşteri, unde era aşteptat de alte duhuri, să petreacă. Şi, cum locuri de dat pentru vânătoare nu mai avea, începu să-şi frământe gândurile şi iscodirile, să-l mulțumească totuşi, pe lupanul cel tânăr.
Şi ce credeţi că văzu atunci? Îl văzu pe Brad, ciobanul nostru, care stătea pitit bine printre ramurile copacului înalt din marginea poienii. Acesta, întârziind pe cărare, la primele semnale de adunare a lupilor, se urcase acolo, ca să-și păzească bine pielea și bunurile de-ale gurii din desagi. Fără să-i fie frică, luase parte pe tăcute la toate, numai mirându-se foarte…
“Oare cum a ajuns omul ăsta aici, unde nu-i este locul?” s-a întrebat înciudat și mai tare duhul cel rău, “o să-l pedepsesc cât pentru toți semenii săi, să-l coste, pe el și pe ai lui, să-l coste greu!”
-Tu, cel ajuns mare şef de curând, ai o sarcină mai grea decât a celorlalți, de care trebuie să te achiţi, că eşti mai tânăr şi mai în putere. Tu, împreună cu haita de-o conduci, veţi hărţui zi şi noapte, până când veți mânca şi vă veţi îndestula, cu ce se ascunde în molidul înalt din marginea poienii noastre şi cu toate dobitoacele acesta le ţine şi le creşte pe lângă sălaşele sale!
Cu această poruncă, duhul plecă dintr-o dată, pe care grăbit. Lupul a rămas să sfredelească printre crengi, să vadă. Târziu, când s-a luminat bine de ziuă, a văzut. A văzut şi s-a cutremurat. S-a cutremurat şi a urlat naprasnic, de-au răsunat toate văile ca niciodată, căci ştia ce-l aşteaptă…
Brad a ajuns la stâna de lângă Şa cu fața schimbată, chinuit de întrebări la care nu găsea singur răspunsuri. A povestit totul, de-a fir-a-păr soţilor ciobani, dar ei au zâmbit înţelegători, ştiind cât de mult ţinea ciobanul lor cel tânăr şi vrednic la soția lui, Lolaia, munteancă fragedă, cu ochi de cetină nouă.
Însă, chiar din noaptea următoare, asupra cioporului de oi şi asupra tuturor dobitoacelor de la stână năvăliră lupii unei haite sălbatice, făcând pagubă. Noroc cu Brad cel neînfricat şi pregătit anume, noroc de dulăii lui bărbaţi, altfel prada ar fi fost mult mai mare.
De altfel, la strigătele puternice şi la lătratul de rupere al câinilor, au sărit toți ciobanii, iar alţii, de la stânile apropiate, au tras focuri de armă şi au slobozit câinii spre stâna de lângă Șa, să ajute… După masa de dimineață, cu ochii înroşiți de nesomn, s-au adunat cu toții, să hotărască:
– Suntem cu toții neamuri, mai apropiate sau mai depărtate, ne cunoaştem bine şi ne ştim bine treaba. Nu e prima dată când ne luptăm cu haite sălbatice de tot. Trebuie să avem încredere unii în alţii, să-i răzbim. Lupii, cât or fi ei de turbați, tot lupi rămân. Ceea ce v-am spus ieri e adevărul gol: noaptea trecută au venit şi crudele dovezi. Dar dacă noapte de noapte vom veghea, multe necazuri vom îndepărta.
Totodată, să ridicăm îngrădituri din pari zdraveni şi să nu slobozim câinii de lângă noi zi-noapte. Când va fi furtună şi oreapă, în stână să nu doarmă om, numai animalele crude şi neînvăţate, adică mieii, vițeii, mânjii, cățeii, mioarele, noatenii şi cârlanii.
Aşa, până la urmă vom dovedi duhul cel rău şi năprăsniciile, cu încredere în Cel de Sus şi-n putere dreaptă! După aceste vorbe şi altele care ar mai fi fost, tot natul de la mic la mare, s-a pus pe lucru. În câteva zile, îngrăditurile târlei şi lăcaşurile pentru paza de noapte, câinii mulţi, răi şi zgărdați, veghea permanentă şi armele iuți ale ciobanilor țineau departe de stână până şi urşii cei prea-puternici.
Mai târziu, haita şi-a mutat atacurile pe zi, când animalele era în păşune, dar nici aşa nu reuşea să păgubească mult. Numai că, după atâtea lupte, oamenilor li se părea că, în locul fiecărei fiare doborâte, apăreau două…
Până la urmă, chiar dacă au pierit puține animale şi oamenii au scăpat nevătămați, după un an s-au hotărât să mute stâna în alt loc, mai ferit şi mai departe de pădure. Dar nici acolo n-au scăpat de blestemele duhului rău, de atacurile fiarelor.
Ba, în anul următor, într-una din zilele cu furtună şi oreapă, pe când Brad se odihnea în stână, pe cojoc, până să vină careva să-l trezească, lupanul cap de haită reuşi să intre şi să-l atace. Poate că ar fi reuşit să-l rupă, poate chiar să-l omoare, dacă n-ar fi sărit în gâtul fiarei Prislop, un cățelandru fătat în iarna ce trecuse şi care era nedespărţit de cioban. Numai aşa Brad a scăpat teafăr, cu preţul vieţii căţelandrului. Cum animalul pierdut îi era tare drag şi ca să-şi aducă mereu aminte cui îi datorează viața, tânărul cioban a înmormântat trupul animalului într-un loc frumos şi cu păşune grasă, pe care localnicii îl numesc, din vremurile acelea vechi, Prislopul Mic.
🐺 LUPENI 🐺
Tot atunci, Brad s-a hotărât: trebuia ca, la viitoarea întâlnire a fiarelor cu duhul cel rău, să vină şi el, să ceară dezlegarea blestemului. Aşa că, în prima noapte cu lună plină a cireşarului, odihnit şi cu armele pregătite, Brad aştepta pitit şi mai bine printre crengile celui mai mare molid de lângă poiană…
Cum s-a ridicat luna peste muntele din faţă, duhul locului găsi în Poiană pe lupanii conducători ai haitelor. Rând pe rând, în lumina lăptoasă a lunii, Brad vedea şi auzea, chiar fără să vrea pe de rost învăţa despre răul care şi pe alţii îi aştepta, întrucât el ştia toate stânile şi toţi ciobanii din împrejurimi.
Când a ajuns la lupanul de-l atacase pe ciobanul tânăr la stână, duhul cel rău şi puternic, care le ştia pe toate, a cuvântat: – Tu, cel de-ai îndrăznit să ataci omul în stână, rămâi cu sarcina de-ai avut-o: vei hărţui zi şi noapte, până când veți mânca şi vă veți îndestula, cu ce se ascunde în molidul înalt din marginea poienii noastre şi cu toate dobitoacele pe care le creşte pe lângă sălaşele sale!
Peste măsură era slăbit lupul și nu mai avu putere să răspundă… Dar, când duhul se întoarse, cu gând să plece spre mărăcinișurile, peșterile și ascunzișurile sale, se auzi vocea puternică a ciobanului Brad, că doar pentru asta venise acolo!
– Noi ciobanii din munții Șureanului, nu suntem hrana lupilor tăi, duhule, și trupurile noastre n-o să îndestuleze pe nimeni. Dacă ai fi vorbit numai de dobitoacele pe care le creștem și le înmulțim, fie! Dar altul este rostul omului pe pământ, duhule rău… Un urlet prelung şi puternic, a chemare către haită, s-a auzit în gâtlejul lupului, care la auzul vocii a uitat de sfârşeală. Dar Brad a râs fără frică:
– Linişteşte-ţi fiarele, duhule! Nu pentru asta v-ați adunat aici, şi nu oricum am venit, iar la semnele mele îmi vor sosi în ajutor toți ciobanii de peste tot locul. Şi-apoi, cum să se suie lupul în molid?
Duhul a vâjâit şi a huruit către lupan şi haita din împrejurimi, de i-a împrăştiat în toate coclaurile. Se crăpa repede a zi frumoasă şi el n-avea voie să rămână în lumină.
– Scapă-mă de blestem, duhule, şi lasă toate cele din jur să-şi vadă de ale lor după cum ţi-i datul: codrul a fost frate bun cu românul din vecii vecilor, l-a ocrotit şi l-a hrănit, dar tu… S-a mâniat peste poate duhul cel rău, s-a zburlit în țepu ca de arici şi, când luna a trecut dincolo de coamă, în zori mijiți, a stârnit furtună rea, de-a culcat brazi şi molizi la pământ şi a îngrozit toate vietățile. Vocea s-a auzit cu glas de tunet rupt:
– Nu eu te-am chemat, omule, la adunarea din această poiană. Nu eu, ci soarta te va pedepsi. Dacă n-aveai îndrăzneala de a veni aici a doua oară, luptai cu lupii şi, cine ştie, poate câştigai mereu. Aşa, cunoscându-ne legile, însuți vei deveni lup, numai o singură noapte pe an, când e lună plină în cireşar. Vei trăi viaţă de lup, omule, şi te vei căi amarnic, câte zile vei avea sau numai când vei afla cum poţi să scapi de această povară! Şi nimeni nu te va crede, nimeni nu te va putea ajuta… În vârtejuri negre şi zgomote ale copacilor rupți, duhul s-a retras.
În lumina zorilor, Brad a coborât îngândurat. La stână a încercat să spună soţilor, dar aceştia, văzându-l schimbat la faţă, l-au lăsat în pace, să se odihnească… Din noaptea cireşarului cu lună plină şi până la coborârea animalelor din munte, lupii n-au mai atacat stâna. Oamenii se bucurau din plin de roadele muncii lor, mulțumind cerului pentru bunăvoinţă.
Chiar până anul următor toate au mers bine şi frumos. Au urcat în primăvara următoare animalele în munte cu mare veselie, cu încredere şi speranță în an bun. După măsurat, coborau nenumărate burdufuri cu brânză sau caş frământat şi putineiuri cu unt. Animalele dădeau lapte parcă la întrecere… Noaptea de cireşar cu lună plină a venit pe cer senin şi aer cald, aproape încremenit.
Înainte de răsăritul lunii, după hârjoană, sălbăticiunile pădurii s-au retras în culcuşuri, moleşite. Ciobanii şi câinii aflaţi în pândă şi de veghe aţipiseră. Brad era de veghe într-un loc dinspre pădure, cel mai supus pericolelor, că pe acolo veneau fiarele… Noaptea, când luna plină a început să zâmbească peste muntele din faţă, câinele ciobanului celui tânăr, dinspre pădure, a început să mârâie a primejdie, învârtindu-se nedumerit în jurul adăpostului în care era stăpânul său…
În zori, ciobanilor nu le venea să creadă: multe, foarte multe oi zăceau rupte de lup, mai ales dintre cele tinere. Întrucât cu toții dormiseră zdravăn în cojoace, s-au ferit să dea vina unul pe celălalt. Brad lipsea. Câinele său, aproape turbat, dădea ocoluri nenumărate adăpostului de la târlă, cel dinspre pădure. Ciobanii nu înţelegeau nimic.
Către seară, cu hainele ferfeniță, Brad s-a întors la ai săi. De supărare, nimeni nu l-a întrebat nimic. Toată vara şi până la coborârea animalelor din munte, fiarele nu au mai atacat stâna. Se bucurau, iarăşi, cu toţii. Însă, în anul în care a urmat, lucrurile s-au petrecut la fel. Au hotărât să mute stâna, din nou. Degeaba, că blestemul îi lovea necruțător, în cireşar. Şi tot aşa, s-au îndepărtat de păşunile din jurul bătrânului Şurean, coborând pe Valea Streiului, către lunci mai blânde şi mai liniştite.
Mai târziu, au găsit o vale frumoasă şi bogată către celălalt munte, Retezat, care li s-a părut apărată, cumva, de fiare. Au stat mai mult timp acolo; unii dintre ei mai stau şi astăzi, într-un sat care se cheamă Valea Lupului. Brad, cu toate că nu ştia nimic despre ceea ce s-a petrecut cu el în noaptea cu lună plină a cireşarului, simțea că este de vină, sub blestem. Noianul de păreri de rău, căinţa lui tăcută şi faptul că muncea cât mai mulți la un loc l-au pus definitiv în fruntea obştii. Umil şi mereu îndatoritor, încerca să acopere pagubele.
Lolaia îl preţuia din ce în ce mai mult şi, ca dovadă, şapte flăcăi mari şi frumoşi, ca zilele săptămânii luminate, îi împodobeau bătătura. Aveau cu toţii ochi de cetină şi cătătură sfredelitoare, îndrăzneață şi mândră, de muntean.
Cu cât anii treceau, dragostea Lolaiei şi a feciorilor îl aducea pe Brad mai către viaţă, mai către oameni, îl mai îndulcea. Gândul i-a venit într-o seară târzie, pe când potcovea calul. Flăcăii săi tocmai se hotărâseră se suie, singuri, oile la munte, tot în partea Şureanului, la stânile strămoşilor, că pe ei nu-i speria nici un lup, nici altă fiară, iar păşuni ca acolo greu mai găseai.
Și-apoi, între izvoarele Jiului ardelean şi ale Streiului, veneau şi ciobanii fraţi de dincolo de munte, novăceni sau de pe Valea Lotrului, lângă sibienii cei mătăhăloşi. Adică multe mai aveau de învăţat unii de la alţii… Gândul venit întâi l-a înfricoşat, apoi s-a îmbărbătat şi şi-a spus că, oricum, dacă bătrâneţea îl face pe om mai precaut şi mai liniştit, pe partea lui, cu durere, alt rău, mai mare, tot nu putea să fie. Totul era să-şi convingă feciorii să-l ajute…
Când luna s-a ridicat cu lumină rece peste muntele din faţă, în poiană, toţi lupanii conducătorii de haite aşteptau ca duhul cel rău al pădurii să le vorbească. Cum a venit, a început slobozirea poruncilor aşteptate, dar încă de la prima s-a auzit lătratul celui din molid: – Pe tine, cel rupt la şoldul dinspre inimă, te voi ucide eu şi singur voi vâna din Vârful Sasului şi Ştevia până-n văile pâraielor care izvorăsc din aceşti munţi şi până-n Poienile Tăii şi Prisloape!
Cetluit pe trunchiul uriaşului molid, cu brățări şi cercuri prinse în şuruburi de flăcăii săi cei mirați peste poate de cerinţa tatălui, cel din copac sfida fără frică. – Tu, cel lovit la ochi, vei avea de la mine întuneric pe veci, haita ta va muri de foame, că numai eu voi vâna din Vârful lui Pătru până dincolo de Voievodul şi Sterminos!
Oare cine ar putea să-şi închipuie câtă hărmălaie s-a stârnit în poiană, urletele şi mârâielile fiarelor care săreau asupra molidului, încercând să muşte din trunchi cu colţii, să-l sfâşie, să ajungă la cel care strica rânduiala? Dar duhul, cel care le ştia pe toate, i-a liniştit şi le-a spus, hotărând pe loc: – Fiecare dintre voi, împreună cu haita, va vâna acolo unde îşi ştie locurile şi aşa va vâna până la următoarea întâlnire. Lupanul cel tânăr va vâna chiar în acest munte, care pentru toată suflarea se va numi Muntele lui Brad, iar partea cu poiana noastră va purta numele Fața lui Brad.
Întâlnirea de la anul va fi, însă, în altă poiană, pe care să n-o afle muritorii neînfricați, cum e cel din molid… După ce lupii conducători de haite s-au răzleţit care încotro, duhul a vâjâit ascuţit, de s-au albit acele molidului:
– Prin îndrăzneala ta nemaîntâlnită ai scăpat de blestem şi de alte rele. Să rămâi om mereu, alături de toți ai tăi, preţuit pretutindeni şi cu mare noroc în viață!… Apoi duhul a coborât, mai devreme decât oricând, către peşterile şi cotloanele sale, în care era aşteptat.
Târziu, când soarele era de-o suliță pe cer, feciorii Bradului au venit şi i-au desfăcut legăturile. N-au pus întrebări, pentru că aşa era învoiala, dar mirarea pentru ce le-a cerut tatăl lor i-a ținut toată viaţa şi, după cum se vede, pe urmaşii lor îi mai ţine şi astăzi. Cuminţi, au ascultat lângă molidul albit spusele părintelui lor:
– Vom ridica, feciori, stână frumoasă şi trainică aici, în poiana în care ne aflăm. Păşunea este bună, apa aproape şi noaptea trecută am aflat că Al de Sus ne va ajuta şi feri de năprăsnicii. Rămâne ca prin vrednicia voastră să vă ştiţi creşte averea, înmulţi şi îmbogăți neamul! Apoi, ştiindu-se dezlegat de blestem, Brad a coborât în Valea Lupului, hotărât să-şi petreacă acolo bătrânețile.
Feciorii lui, arătând vrednicie mare, s-au căsătorit cu muntence zdravene, botezate la naştere cu apă de Strei sau de Jiu. Au înmulțit neam frumos şi gospodar, spre bucuria bătrânului cioban, care nu mai reuşea să-şi numere nepoții. Mai târziu, unii dintre ei au trecut muntele Retezat în partea cealaltă, întocmind o mândră aşezare, care se cheamă Lupeni.
Trecătorii dintr-o parte în cealaltă a munţilor, dinspre Valea Jiurilor spre Sibieni, sau dinspre Ţara Hațegului spre Novăceni, dacă nu ocolesc cu bună ştiinţă Muntele lui Brad, se întâlnesc şi astăzi cu urmele stânilor vechi, prăbuşite sub vremuri în poieni, sau pot căpăta adăpost, hrană şi o vorbă bună de la oierii ce stăpânesc stânile noi. Iar în satul Valea Lupului, aflat la poalele Retezatului, nu departe de Strei, când e prima noapte cu lună plină a cireşarului, trecătorii întârziați spun, ca pentru aducere aminte, că stafia ciobanului-lup încă bântuie, speriind şi stârnind câinii şi alte dobitoace, până-n zori; însă nu a făcut nimănui rău, în zilele noastre, niciodată!…
Extras din “Legende Românești”, rădăcini populare din masivele Șurean, Capra, Parâng, Vâlcan, Retezat, autor Dan IOAN Bălan. Un material susținut de Asociația Composesorală Zănoaga Fața Pietrii, LUPENI.
